Se încarcă pagina ...

BELLU - Istoria unei familii cu nume de cimitir

Data publicarii: 23.02.2013 12:30:00

 

 

Din prestigiul de altă dată al al familiei Bellu a rămas numele unui cimitir. Puţină lume ştie cine a fost şi ce a însemnat în istoria şi cultura noastră această familie de aromâni veniţi din Macedonia. Cu atât mai puţin se ştie că, la celebrul muzeu Marmottan din Paris, cele mai valoroase lucrări au aparţinut unui „machedon” din Bucureşti şi că au fost donate de fiica sa.

 

Se fac multe confuzii în privinţa numelor din încâlcitul arbore genealogic al familiei Bellu. De pildă, tatăl lui Barbu Bellu, Alexandru, e confundat cu un alt Alexandru Bellu, fiul fratelui său Ştefan şi, de aici, un lanţ întreg de inadvertenţe istorice. De asemenea, Barbu Bellu e confundat, atunci când e vorba de donatorul terenului pe care s-a construit celebrul cimitir, fie cu bunicul său Ştefan Bellu, fie cu fratele său care are acelaşi nume etc. Coroborând mai multe surse, şi luând ca reper arborele genealogic al familiei Bellu, publicat pe site-ul familiei Ghyka, am ajuns la concluzia că adevăratul donator al terenului pentru cimitir a fost Barbu Bellu, la intervenţia lui C.A. Rosetti, pe atunci primar al Capitalei. Se întâmpla în 1853. Pe locul actualului cimitir se afla o grădină cu portocali.

 

 

Ruinele oraşului antic Leontopolis (Pella) din Macedonia şi titlul de baron austriac al lui Constantin Bellu

Baronul Constantin

Strămoşul cunoscut al familiei Bellu a fost Gheorghe Bellio, originar din Leontopolis. Unul dintre nepoţi, Constantin (1772-1838), a ajuns bancher, la Viena, iar în anul 1817 a primit titlul de baron. Alt nepot, Ştefan Bellu (1767-1833), a avut 10 copii, unul dintre ei fiind Alexandru Bellu (1796-1853) care a avut la rândul lui patru fii: Ştefan, Barbu, Costică şi Gheorghe (Georges de Bellio).

Aşadar, Barbu Bellu, donatorul terenului pentru cimitir, mai avea trei fraţi. Cel mai mare, Ştefan, era un personaj central în viaţa mondenă a Capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bărbat galant şi veşnic amorezat, conul Fănică Bellu, alias Bibicul (nume de alint cu care era dezmierdat de balerinele trupei Fanelly) îşi refăcea energia consumată în Parlament, ducându-se să admire picioarele dansatoarelor de la grădina „Union” şi aplaudând-o frenetic pe o oarecare domnişoară Margot, considerată cea mai „seduisante orizontale” a trupei. Cântăreţul Ionescu de la „Iunion”, de care pomeneşte şi Caragiale, îi închinase chiar un cântecel tomnaticului amorez:
„Vin, mămicule, vin bibicule, vin,
Că ştii cât ne dorim
Şi ştii cât ne iubim.
Vin, mămicule, vin bibicule, vin
Cu portofelul plin,
Să te sărut puţin”...

 Până la urmă, zbenguielile cu frumoasa „seduisante orizontale” Margot, zice-se, l-ar fi dus pe conul Fănică Bellu, taman la Cimitirul Bellu...

 

Al doilea frate (mai mic) a fost Constantin (Codiţă) şi era muzicolog. În cartea sa, „Roumanie, capitale... Paris”, Jean-Yves Conrad pomeneşte de faptul că acesta ar fi locuit, în 1863, pe rue Grange-Bateliere, împreună cu Gheorghe Bellu, mezinul familiei. Cei doi fraţi erau însă „en froid”. În aceeaşi carte, Jean-Yves Conrad semnalează că, la 12 februarie 1875, Constantin s-a sinucis într-o cameră de hotel. Constantin şi Gheorghe Bellu, împreună cu pictorii Theodor Aman şi Mihail Lapaty, au făcut, în perioada de pregătire a Unirii Principatelor, demersuri pe lângă guvernul francez, ca să intervină în favoarea unirii.

 

Gheorghe (Iorgu) Bellu este numele celui de-al patrulea fiu al marelui Logofăt al Credinţei, Alexandru Bellu, şi ai Irinei Văcărescu. S-a născut la Bucureşti pe 25 februarie 1826, iar în 1851 a plecat la Paris pentru a studia medicina, specialitatea sa fiind homeopatia. Ulterior a abandonat profesia de medic, dedicându-se unei alte pasiuni, aceea de colecţionar de artă. Averea considerabilă i-a permis această „divagaţie” de la scopul iniţial. Şi-a franţuzit numele, devenind Georges de Bellio, nume care a devenit de referinţă pentru istoria culturii franceze. Primele lucrări achiziţionate erau de factură clasică, aparţinând unor artişti reputaţi precum Frans Hals, Clouet, Poussin, Fragonard. Între timp, Bellio a intrat în contact cu impresioniştii (înainte ca aceştia să fie numiţi aşa), de a căror pictură se lasă „cotropit”. Devine susţinătorul şi protectorul artiştilor, pe care i-a cunoscut ca pacienţi, ajutându-i din toate punctele de vedere, mai ales cel financiar. „De câte ori vreunul dintre noi avea urgentă nevoie de bani, dădea fuga la cafeneaua Riche, la ora prânzului; era sigur că-l găsea acolo pe dl de Bellio care cumpăra, chiar fără să vadă, tabloul ce i se oferea“ – povestea mai târziu Auguste Renoir.

 

 

 

Georges de Bellio s-a căsătorit cu Catherine Rose Guillemet cu care a avut o singură fată, Victorine (1863-1958). În 1893, aceasta s-a măritat cu Jules Donop de Monchy. Neavând băieţi, ramura directă a familiei lui Georges de Bellio s-a stins în 1958, odată cu moartea Victorinei. Aceasta a moştenit colecţia de peste 300 de tablouri a tatălui ei (cea mai mare şi mai importantă colecţie de pictură impresionistă din Franţa). În 1932, Victorine a decis ca întreaga colecţie să fie donată Academiei de Beaux-Arte din Paris. Între timp, o parte a lucrărilor a căpătat altă traiectorie, iar după moartea sa, 20 dintre ele au ajuns, tot sub formă de donaţie, la Muzeul Marmottan. Două dintre tablourile donate de Victorine acestui muzeu au o valoare documentară particulară. Primul o reprezintă chiar pe ea, în 1892, cu puţin timp înainte de a se mărita, şi este semnat de Auguste Renoir. Celălalt îl înfăţişează pe doctorul de Bellio, în jurul anului 1877, şi a fost pictat de Nicolae Grigorescu, la Paris. Din păcate, numele sub care a fost făcută donaţia nu este Bellu, nici măcar Bellio, ci „legs Donop de Monchy” – numele de după căsătorie al Victorinei Bellu.

 

Am lăsat la sfârşit numele celui de-al doilea fiu al lui Alexandru Bellu. Barbu Bellu (1825-1900) era baron austriac (moştenise titlul de la unchiul său Constantin Bellios, care-l primise în 1817, de la împăratul Francisc I), dar a deţinut şi înalte demnităţi publice şi domneşti, ca aproape toţi cei din neamul lui, începând cu cea de paharnic şi continuând cu cea de membru al Curţii de Apel, deputat, ministru al Cultelor, ministru al Dreptăţii, senator.

 

Și-a făcut studiile în jurul anului 1843 în Grecia, iar din 1850 a devenit judecător la tribunalul județului Ilfov, din 1852, conducând instituția respectivă. În 1856 a fost numit procuror la Curtea de Argeș.

 

La 7 februarie 1862, Barbu Bellu a devenit ministru al Culturii, funcție din care a demisionat la 24 iunie 1862, după asasinarea primului ministru Barbu Catargiu, vărul său. Apoi, pentru timp de aproape două luni (14 iunie - 8 august 1863), a ocupat funcția de ministru al Justiției (Dreptăţii) în Guvernul Nicolae Crețulescu (1).

 

A fost membru al Parlamentului, din partea județului Muscel, în 1859, 1861 și 1864. În 1866, împăratul austriac Francisc Iosif i-a acordat titlul de baron. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu Bellu s-a retras din viața publică.

 

CIMITIRUL BELLU

Titulatura aceste încercări de restituire istorică ("BELLU - Istoria unei familii cu nume de cimitir")nu are nimic denigrator sau minimalizator, căci cimitirul Bellu nu este un loc de veci oarecare. Este un uriaş muzeu de artă funerară, defăşurat pe 25 de hectare şi, prin excelenţă, lăcaşul elitelor ţării şi al celor care au făurit România.

 

În anul 1821, pe aceste locuri se afla curtea boiereasca si gradina cea mare a lui Bellu cel Batran (Alexandru). Pana in secolul al XIX-lea, bucurestenii isi ingropau mortii in jurul nenumaratelor biserici, in afara orasului existand doar 7-8 cimitire pentru saraci, pentru cei din inchisori sau cei morti in urma deselor molime ce indoliau orasul.

 

Dupa introducerea noilor oranduiri ale "Regulamentului Organic" in Principatele Romane, care desfiintau vechile legi si obiceiuri medievale, legiuitorii de atunci hotarasc desfiintarea vechilor cimitire din jurul bisericilor si ia fiinta "Legiunea pentru inmormantari afara din oras", in anul 1831. Dar abia in 1850 o comisie a Sfatului Orasenesc incepe aplicarea concreta a acestuia.

 

La data de 26 noiembrie 1852 incep lucrarile pe un teren de circa 15 hectare. Pe acest teren in care se gaseau trei mori de vant, pe o mosie a Vacarestilor, si acea mare gradina de pe ulita Serban Voda a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor si Justitiei, care o doneaza Primariei. Primii care i-au urmat exemplul au fost calugarii de la Mănăstirea Văcăreşti.

 

 

Amenajarea cimitirului odata pornita, arhitectul Alexandru Orascu a intocmit planurile unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel batran (Alexandru), cel care fusese casatorit cu Irina, stranepoata lui Ianache Vacarescu, cel omorat de turci impreuna cu domnitorul Constantin Brancoveanu. Pictorul Constantin Lecca a zugravit interiorul capelei, care a fost inzestrata cu obiecte de cult si cele de trebuinta.

 

In toamna lui 1855 incep amenajarile terenului, primii ingropati fiind in 1856, iar in septembrie 1858 cimitirul incepe sa functioneze legal, iar in 1859 guvernul trece hotarat la aplicarea legii, prin mutarea celor inhumati din oras la acest nou cimitir, actiune facuta nu fara proteste vehemente ale bucurestenilor, totodata comunicand parohiilor aplicarea stricta a legii.

 

C.A.Rosetti (1816-1885) primar al Capilalei si organizatorul lucrarilor in noul cimitir, care pusese mult suflet in aceasta lucrare importanta pentru Capitala, a fost si primul concesionar consemnat in Arhiva Cimitirelor: in noiembrie 1859 el a cumparat un loc de veci pentru inmormantarea fiicei sale, Elena. A fost urmat de scriitorul Cezar Bolliac care, in 1860, şi-a inmormantat aici sotia, Aristita, fiica boierului Izvoranu.

 

Pentru stabilirea istorica a Cimitirului Bellu, se mentioneaza grilajul din 1850 pe mormantul clucerului ban Donea, iar cea mai veche cruce este a copilasului Eufrosina Vizula din 1851. Si cum fiecare lucru nou devine eveniment, vechile familii boieresti au inceput sa-si aduca osemintele stabunilor in Cimitirul Bellu.

 

Printre cei dintai a fost C. Cantacuzino-Rifoveanu, in 1853, urmat de Scarlat Rosetti, ramasitele familiilor Vacarescu din secolul al XVIII-lea, Cantacuzino, Florescu, familiile Ghica, Ralet Zefcari, Mihailescu, Barbu Slatineanu, Filitti, Manu, Cimpineanu, Racovita s.a.

 

O veche lespede acopera mormantul Zoiei Cantacuzino, sotia caimacamului moarta in 1839... Mai gasim mormintele multor familii boieresti si domnitoare. Odata cu trecerea timpului, cimitirul devine un adevarat muzeu de arta, vestiti arhitecti, sculptori si pietrari realizand minunate lucrari ce adaposteau sau evocau personalitatile inhumate in cimitir.

 

Arhitectul Ion Mincu a realizat mausoleul familiilor Ghica şi familiei Cantacuzino, precum si al bancherilor Gheorghief, caracteristice prin elementele arhitectonice neobizantine, romanesti, lucrari grandioase ce rivalizeaza cu multe monumente din lume. Mincu mai semneaza capele, cu nimic mai prejos ale lui Tache Protopopescu, Vlasto, Iacob Lahovary.

Mausoleul familiei Gheorghief

Alti arhitecti talentati au intarit aspectul de muzeu de arta funerara: capela Zoiei Vlahuti-Slatineanu, in stil romanesc, zidita in 1913 de Grigore Cerkez, capela Cazzavillan construita de arhitectul A. Clavel, capela Toma Stelian a lui Ion Berindei, capelele familiilor Mavrocordat, Slatineanu, Filipescu, Fillis, A. Costescu, Vasile Lascar etc. O alta capela, dupa o schita inspirata de Biserica din Curtea de Arges, a pietrarului Rudolf, pentru familia Minciulescu, este de o rara frumusete.

 

Mentionam aici nume precum artistii din familia Storck, Ion Georgescu, Oscar Spathe, Dumitru Paciurea, sculptorul italian Rafaelo Romanelli, autorul celebrei lucrari "Doamna cu umbrela", August Preault, Ernest Dubois, D. Peuch, A. Rascaldani din Milano, Constantin Balacescu, Ettore Cadorin, Wladimir C. Hegel, Dimitrie Matauanu, Lidia Kotzebue (autoare si a monumentului aviatiei de la Sosea), Cornel Medrea, lucrarile monumentale ale Militei Petrascu, Ion Jalea, M. Onofrei, Oscar Han, C. Baraschi, Tudor Burca, Dimitrie Mirea, Spiridon Georgescu si multi altii.

 

Legendele Cimitirului Bellu

Cimitirul Bellu adaposteste numeroase legende si povesti pline de mister, care te duc cu gandul la povesti de dragoste interzise si misticism.

Una dintre principalele atractii ale cimitirului este sculptura realizata de Raffaelo Romanelli, care infatiseaza un barbat care sta in genunchi langa o tanara intinsa pe pat. Sculptura impresioneaza prin povestea celor doi indragostiti care au fost inmormantati aici.



 

Se spune ca la sfarsitul secolului XIX, Constantin Poroineanu, fiul unui mosier din Oltenia, pleaca la studii la Paris. Aici cunoaste o frumoasa frantuzoaica, cu care traieste o poveste pasionala. Tanara ramane insarcinata, insa tanarul nu primeste acordul parintelui de a se casatori. El se intoarce in tara, unde se casatoreste cu altcineva si aduce pe lume un baiat. Acesta la randul sau pleaca mai tarziu la studii la Paris unde se casatoreste in taina cu o frantuzoaica.

Ajuns in tara, tanarul afla ca cea cu care s-a casatorit este sora sa. Cei doi indragostiti, rapusi de durerea adevarului, isi pun capat zilelor.

O alta legenda a cimitirului este infatisata de "Doamna cu umbrela", o sculptura distinsa, venita din alta lume. Se spune ca aceasta femeie, Katalina Boschott, profesoara de limbi straine si guvernanta, a trait o intensa poveste de dragoste cu un barbat al timpului sau. Multi spun ca enigmaticul barbat a fost chiar regele Carol al II-lea. Statuia realizata de sculptorul Raffaelo Romanelli a fost comandata la moartea femeii de catre un domn misterios.

O alta atractie a cimitirului o reprezinta si mormantul Iuliei Hasdeu, un templu unic prin simbolurile infatisate. Se spune ca dupa moartea acesteia, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, tatăl scriitoarei, comunica cu fiica sa
prin intermediul şedinţelor de spiritism.

 

 

Morţi de "patrimoniu"

Printre zecile de mii de repauzati din cimitir, se numără personalităţi uriaşe, precum: MIHAI EMINESCU, Titu Maiorescu, I. L. Caragiaie, G. Coşbuc, C.A. Rosetti, Theodor Aman, George Bacovia, Ion Barbu, Nicolae lorga, Constantin Exarcu, Cella Delavrancea, Ionel Teodoreanu, Nae lonescu, N. D. Cocea, Eusebiu Camilar, Iorgu Iordan, Barbu Catargi, Toma Caragiu, Haricleea Darclee, Valentin Lipatti, Petrache Poenaru, Theodor Pallady, Camil Petrescu, Prinţul Ion D. Bibescu, Gelu Naum, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Butculescu, Cincinat Pavelescu, Constantin Rădulescu-Motru, Maria Tănase, Constantin Tănase, Toma Caragiu, Anghel Demetriescu, Aristide Demetriade, Ovid Densuşianu, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Iuliu Hossu, Şt. O. Iosif, Panait Istrati, Marin Preda, Nicolae Labiş, Alexandru Macedonski, Lia Manoliu, Matei Millo, Ion Minulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Petre Ispirescu, profesorul Ştefan Niculescu, Henri Coandă, Acad. Paul Cernovodeanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Iulia Haşdeu, Corneliu Coposu, Generalul Nicolae Badescu, Ion Vasilescu, istoricul George Bezviconi, ziaristul Ion Chirilă, Sică Alexandrescu, Gică Petrescu, Dan Spătaru, Conţii de Gramont, Mina Minovici, Alice Voinescu, Virgil Tatomir, Spiru Haret, Tudor Vornicu, Toma Stelian, Familia Dalles, Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Alexandru Odobescu, Fory Etterle, Amza Pelea, Tudor Muşatescu, Gheorghe Cozorici, Adrian Pintea, Nicolae Bălţăţeanu, Anda Călugăreanu, Ioana Radu, Grigore Gafencu, Tudorel Popa, Magda Isanos, Ion Simionescu, Dem Rădulescu, Dumitru Furdui,  Anton Uncu, Dr. Virgil Şerbanescu, Acad. Horia Hulubei, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Jalea.

 


Familia Bellu a donat statului român clădirea Academiei

Terenurile familiei Bellu din Bucureşti se întindeau de la Piaţa Chirigii până la Şoseaua Viilor de astăzi, precum şi pe Podul Mogoşoaiei sau str. Dionisie Lupu. Casele de pe Calea Victoriei, donate de familie statului român, sunt astăzi sediul Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga lui avere. În 1930, Eliza Bellu, născută Ştirbey, a donat, tot Academiei Române, casele şi via sa din Urlaţi.

 

Surse: Certitudinea.ro, CrestinOrtodox.ro, Timpliber.acasa.ro, Wikipedia

Afisari: 12275
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter