Se încarcă pagina ...

Călugărul valah Dionisie Eclesiarhul despre armele chimice folosite de rusi în războiul cu turcii

Data publicarii: 25.01.2015 18:24:00

Numeroase surse documentare tratează cu detalii războiul ruso-turc din perioada 1787-1792, însă niciuna nu evidenţiază aspecte ieşite din comun ale confruntărilor. Lucrarea unui călugăr valah, pe numele său Dionisie, face însă notă discordantă: călugărul reţine pentru istorie în Hronograful său că ruşii au folosit în acea perioadă arme chimice; însă nu împotriva inamicilor occidentali, ci împotriva otomanilor. Alte câteva surse confirmă şi ele existenţa unor „secreturi'” ruseşti, care, în cazul unor încercuiri, trebuiau aruncate în apă, ca să nu încapă pe mâna duşmanilor...

 

Viitorul cronicar s-a născut pe la 1740, în satul Stoeneşti, Vâlcea, şi a urmat o şcoală din sat sau una mănăstirească. Căsătorit şi hirotonisit ca preot, rămâne văduv în 1766 şi hotărăşte să se călugărească, la Mănăstirea Horezu, prin 1769. Aici copiază cărţi şi manuscrise, iar de prin anii 1770-1771 devine egumen al Mănăstirii Arnota. Figurează apoi ca eclesiarh – păstrător al arhivelor mănăstireşti – la Mănăstirea Râmnic. Îşi desfăşoară activitatea ca arhivist şi alcătuieşte condici de documente până la 1792, când este înlăturat de către noul episcop, Nectarie, grec de origine.

 

În perioada următoare trece pe la mai multe mănăstiri, alcătuind condici şi cercetând colecţii de documente. În 1804 îl regăsim eclesiarh la Mitropolia din Bucureşti, unde organizează o şcoală de caligrafi şi arhivari, şi scrie diverse condici. Este înlăturat şi de aici, când acelaşi Nectarie ajunge mitropolit. În aceste condiţii, Dionisie se retrage la Craiova, unde continuă activitatea de copist şi arhivist.

 

Hronograful: o istorie amănunţită a perioadei 1764-1815

 

Erudit, cu vaste cunoştinţe generale de istorie şi geografie, poliglot, miniaturist şi portretist, Dionisie se apleacă şi asupra domeniilor care nu ţineau de formaţia sa; face, de exemplu, o diferenţiere foarte clară între tipurile de cavalerie şi infanterie austriece, cunoscând deci organizarea militară a unei armate moderne. A elaborat pe parcursul timpului peste 30 de condici, Hronograful, şi diferite alte lucrări. Lucrările sale, mai ales Hronograful, abundă în informaţii cu caracter istoric, date despre domni, detalii cu privire la înfiinţarea de târguri etc. Hronograful cuprinde perioada 1764-1815 şi are ca izvoare surse scrise, mai ales în ceea ce priveşte istoria europeană, şi anume jurnale, gazete, broşuri; dar şi informaţii obţinute direct de la martori oculari sau din propria experienţă, după cum singur mărturiseşte: „câte am auzit de la cei bătrâni şi câte îmi sunt în ştiinţă în zilele stării vieţii mele”. Dionisie descrie, aşadar, evenimente la care a fost martor şi foloseşte şi informaţii din diverse documente pe care le-a văzut. Toate ştirile prezentate sunt trecute prin filtrul gândirii autorului, care le face o minimă analiză critică.

 

Aflat în mijlocul evenimentelor, şi mai ales la Bucureşti, într-o perioadă critică pentru continent, autorul a avut acces direct la informaţii militare şi politice de prim ordin, unele cu caracter secret, pe care mintea lui de cleric le-a înţeles foarte bine şi la modul cel mai realist cu putinţă. Este conştient de valoarea scrierii sale şi îi şi face plăcere să aştearnă pe hârtie evenimentele, dintr-un soi de datorie patriotică. În Cuvînt pentru iubitorii de cetire, călugărul scrie: „Cu dulceaţă iaşte oarecum a povesti cinevaş de patriia sa şi a istori de ceale ce s-au întâmplat neamului său [...]”.

 

„...fiind acel fum foarte otrăvit, câţi l-au mirosit toţi au murit”

 

Pe scurt, Hronograful lui Dionisie este singurul text, până în acest moment, care prezintă fără urmă de dubiu că armele chimice au fost folosite de către ruşi în secolul al XVIII-lea. Chiar dacă ar părea rodul unei fantezii prea bogate a unui călugăr care se plictisea, descrierea este cât se poate de verosimilă. Alte câteva mărturii din epocă vin să întărească cele scrise de eclesiarh.

 

Atacul otoman asupra Crimeii, din vara anului 1788, a fost destul de dur, turcii trimiţând efective numeroase în peninsulă, cauzând pierderi importante trupelor imperiale. Aflaţi în faţa pericolului de a fi spulberaţi, ruşii au cerut ajutor de urgenţă de la Petersburg. Ecaterina, dându-şi seama de gravitatea situaţiei şi nevrând să piardă ultima sa achiziţie teritorială, a poruncit „de au scos secreturile” şi le-a trimis cu întăririle în Crimeea. Armatele ruse abia au reuşit să stăvilească iureşul otoman pînă au ajuns şi armele chimice.

 

 

Redăm integral fragmentul din Hronograf: „Şi sosind şi secreturile cu oştile lor, turcii erau tăbărâţi într-o vale lată ce era între nişte dealuri mari, iar inginir-general cu comandirii oştilor, făcând mare cercare şi uitându-să cu ochianul să vază cum stau oştile turceşti tăbărâte şi de unde ar veni bine a da cu tunurile ceale mari ce le trag cu câte 40 de boi, de sănt ca butea (mortiere n.r) şi cum ar putea slobozi şi secreturile într-înşii; şi, după chibzuirea ce au făcut, au aşezat secreturile 4 şi doao tunuri ca butea, în gura acei văi, într-un deal cam micşor, îndreptându-le pe şleaul acelor dealuri mari; şi au aşezat şi oştile, pedestrimea şi călărimea, cu bună orânduială, aşăzând şi alte tunuri (Pentru tunurile ceale mari, spusu-mi-au un ipochimen vreadnic de crezut că ar fi fost de faţă cînd s-au întâmplat de au slobozit muscalii aceaste tunuri în ordiia turcească, că de mare trăznet i-au căzut calul [pe] pântece jos şi lui i s-au luat auzul; şi pentru umplutu tunurilor spunea că bagă întâi un săculeţ de barut (praf de pușcă n.r.) şi apoi toarnă cu baniţa feliuri de ghiulele, şi întregi şi sparte şi spărturi de tunuri turceşti şi potcoave de cai tocite şi orice (mitralii făcute ad-hoc), şi când le sloboade în ordie, face cămpu cât cuprinde; însă zicea că numa o dată le sloboade, neavând vreme să le mai umple, făcăndu-să zăbavă). Deci noaptea despre ziuă, când odihniia turcii, au început muscalii a da cu tunurile foarte iute şi cumplit, sfărămându-le corturile şi pe ei”.

 

Turcii se dezmeticesc repede şi atacă poziţiile ruseşti: „Iar înţăleptul comandir, văzând năvala turcilor şi mulţimea nenumărată că s-au apropiat de ei, de grab au poruncit de au slobozit secreturile într-înşii; şi întâmplându-să (cu voia lui Dum[ne]zeu) de au suflat vântul asupra lor pe acel şleau, au mersu fumu secreturilor de au intrat pe nările şi gurile turcilor şi a cailor lor; şi, fiind acel fum foarte otrăvit, câţi l-au mirosit toţi au murit, zbierând caii şi oamenii, căzând ca znopii. Perit-au şi din muscali câţi au ajuns de au mirosit acel fum. Deci, perind toate oştile turceşti, mirosind acel fum otrăvitoriu, prin vântul cel de D[u]mnezeu poruncit a sufla, şi murind ei şi caii lor cu grabnică moarte”, restul trupelor otomane s-au retras, ruşii obţinînd o victorie completă.

 

„Şi cu mare cheltuială să face acel barut al secreturilor, cu milioane de ruble...”

 

Spre plăcerea cititorului Hronografului, Dionisie continuă să scrie despre „secreturi” şi alte inovaţii militare ruseşti şi în paragraful următor, sub titlul Pentru izvodirea şi facerea secreturilor muscăleşti şi lucrarea lor la oştire.

 

Redăm fragmentul: „Aşa spun că aceale secreturi, doao sau, precum spun unii, patru, iar nu mai multe, cum că au fost pe acea vreame un franţuzoi, meşter foarte iscusit la facere de tunuri şi, cerând de la înpăratul multe feliuri de metaluri, le-au băgat în topitoare, amestecându-le şi cu multe feliur[i] de otrăvuri iuţi, înpreunându-le şi fierbându-le cu foc iute, după ce s-au topit toate materiile le-au vărsat în tipar, eşind tunuri nu prea mari, cu gura ca de somnu. Şi apoi au adunat otrăvuri foarte iuţi şi scumpe foarte de pe la spiţăriile împărăteşti, de la Hindiia, Franţa, Englitera iproci, amestecându-le şi coleşându-le cu prafuri iuţi şi cu alte materii veninoase; şi făcându-le barut, cum au ştiut, au făcut şi măsura cu cumpăna cât să bage într-unul ca o umplutură. Şi cercându-le, spun că mare trăsnet fac şi numai fum iase dintr-însele, că ghiulele sau altceva nu bagă în iale. Şi fumul acela, răsfirându-se, cine îl va mirosi moare îndată şi de năprasnă, ori omu, ori dobitoc şi ţine multe ceasuri acea putoare iute.

 

 

„Asediul Oceacovului” - pictura artistului polonez January Suchodolski. În 1788, trupele rusești conduse prințul Potemkin și generalul Alexandr Suvorov au asediat orașul controlat de otomani

 

Mareşalul Şeremetiev: tunurile, ghiulelele şi „secreturile” trebuiau aruncate în râu

 

Prima menţiune clară a „secreturilor” ruseşti apare chiar în Jurnalul de campanie al mareşalului Şeremetiev, unul dintre comandanţii armatei ruse care este învinsă la Stănileşti, la 1711. Notând măsurile care trebuiau luate înainte de a încerca o ultimă spargere a încercuirii inamice, mareşalul scrie că tunurile, ghiulelele şi „secreturile” trebuie aruncate în râu, ca să nu încapă pe mîna duşmanului.

 

În exact aceleaşi circumstanţe, Ion Neculce, comandantul armatei moldovene la 1711, notează în Letopiseţul său că, în timpul încercuirii turco-tătare de la Stănileşti, „Zicea împăratul moschicesc că are şi el două cumbaravili (n.r. bombe. Termenul este folosit mai ales pentru proiectilele de mortier) de cele mare, făcute cu altu meşterşug, cu otravă, care îl ţine una câte 50 pungi de bani, şi să căieşti că n-au luat mai multe. Că acum ar arunca şi el vro una, dar n-are la cine arunca, că ordia turcilor încă nu-i strânsă, să fie aşăzată la un loc. Că acel fel de cumbarale sînt nu numai herăle ce-s într-însele, ce şi mirosul; pe cine agiunge, cade de moare. Ce oricum, dimineaţă, dintr-acele doao a arunca una, unde a vedea ordia lor strânsă”. După cum ştim deja, respectivele bombe nu au mai fost folosite, fiind aruncate în râul Prut, şi fiindcă în acea zi, conform unei descrieri otomane a bătăliei de la Stănileşti, vântul sufla tot praful şi fumul înspre tabăra creştină...

 

O foarte scurtă menţiune a „secreturilor” apare şi într-o lucrare a celebrului Ienăchiţă Văcărescu, în cadrul descrierii războiului ruso-turc din 1768-1774. În timpul unei bătălii în sudul Basarabiei, nişte căruţe ruseşti cu muniţii au luat foc din întâmplare. Văzînd „învălvoind ecstraordinarii vâlvori dă foc şi vâpâi înfricoşate”, turcii au crezut că sunt „lagumuri sau secreturi, s-au întors înnapoi şi au năvălit la fugă”.

 

Ruşii nu îşi permiteau să folosească pe scară largă astfel de arme nedemne

 

Avem, aşadar, până în acest moment trei cronici româneşti de secol XVIII care vorbesc despre folosirea armelor chimice în acea perioadă, dintre care două surse descriu şi folosirea lor. Nota din Jurnalul lui Şeremetiev vine să întărească informaţiile date de români.

Ciudată este lipsa altor informaţii despre aceste gaze – însă această absenţă poate fi explicată: în cazul în care ele ar fi fost folosite împotriva suedezilor şi francezilor, în felul pe care îl descrie Dionisie Eclesiarhul, întreaga lume ar fi aflat imediat. Credem că, de fapt, aceste gaze nu au fost niciodată folosite împotriva inamicilor occidentali ai ruşilor, între părţi aplicându-se regulile unanim acceptate ale războiului (armatele ruse erau comandate ele însele de ofiţeri occidentali) şi neexistînd bătălii de anihilare, în care una dintre părţi să fie complet distrusă. Totodată, tactica europeană a vremii, cu dispunerea în linii, pe un front larg, făcea imposibilă „prinderea” unei armate suedeze sau franceze într-un loc înghesuit, unde să fie scoasă din luptă prin gazare. În opinia noastră, ruşii nu îşi permiteau atunci, după cum ne-o dovedeşte istoria acelor vremuri, să folosească astfel de arme nedemne în clubul select al artei militare europene.

 

Pe de altă parte, luptele împotriva otomanilor puneau întotdeauna probleme imense pentru oponenţii europeni, în condiţiile în care trupele Semilunei nu respectau regulile războiului, îşi executau sau îşi vindeau ca sclavi prizonierii etc. Bătăliile războaielor ruso-austro-turce de secol XVIII au fost, la fel ca faimoasele bătălii din Evul Mediu est-european, masacre cumplite, iar onoarea sau respectul între comandanţii inamici lipsea aproape cu desăvârşire. Numărul imens de soldaţi trimişi de otomani în luptă, şi mai ales şarja acestora, de tip medieval, pe toată lungimea frontului, urmărind lupta corp la corp, unde otomanii erau redutabili, i-a făcut pe ruşi să caute noi mijloace de a cauza inamicului pierderi foarte mari în termen scurt. Nu în ultimul rând, lupta împotriva musulmanilor implica folosirea oricăror metode de ucis în masă.

 

Ar fi de neprețuit dacă, într-o bună zi, în vreo arhivă otomană, rusească sau din oricare altă parte a Europei sau Asiei, ar fi scoase la iveală documente care să lămurească această problemă şi să le dea astfel dreptate incontestabilă cronicarilor români de secol XVIII.

 

Sursă: Historia.ro

_____________________________________________

 

Afisari: 1867
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter