Este aproape unanimă aprecierea istoricilor români, după care, din cauza vicisitudinilor vremurilor, a numeroaselor războaie purtate de armatele marilor imperii şi regate vecine, din toate timpurile, pe pământ românesc, a jafurilor şi distrugerilor dc importante bunuri materiale şi culturale, în focul mistuitor al acestora s-au aflat şi multe cronici vechi, manuscrise, documente ale Cancelariilor Ţărilor Române, precum şi altele de acest gen.

Dar, cu toate aceste pierderi uriaşe de valori culturale, istoricii români sunt conştienţi că multe fonduri de arhivă, importante documente, lucrări antice de istorie şi geografie a pământurilor Daciei antice au fost furate, pur şi simplu, de cotropitorii străini, interesaţi în a ne frustra de cunoaşterea mai aprofundată, mai documentată a istoriei multimilenare a poporului daco-românesc.
Dovada incontestabilă a acestui adevăr sunt descoperirile realizate în ultimele patru decenii ale secolului al XX-lea în arhive şi biblioteci din ţară şi de peste hotare, de importante lucrări de istorie, îndeosebi în marile centre culturale europene sau în capitalele unor foste mari imperii şi regate vecine.

Este, credem, suficient să amintim, în această privinţă doar câteva exemple mai ilustrative, ca:

• descopenirea de către istoricii români a celei mai vechi cronici turceşti, intitulată Ogusmame, în care se menţionează existenţa în secolul al IX-lea e.n., mai precis pentru anul 839, a unei Ţări a Românilor la nordul Dunării şi în teritoriile din nordul Mării Negre, până spre Nipru;

• descoperirea Atlasului german din anul 1826. în care pe o hartă ilustrând popoarele Europei de răsărit la anul 900 e.n., pamântul românesc se întindea din Pa¬nnonia până la Nipru, specificându-se: Walahen oder Rumuny;

• descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a “ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, spunându-i, după topica limbii maghiare, Erdély;

• descoperiirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog. care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor conace, biserici şi cetăţi voievodale româneşti în secolul al X-lea, adică tocmai de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare, lucrare care, deşi apăruse în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde preotul a fost transferat de către autorităţile ecleziastice, această carte nu s-a găsit în nici o bibliotecă din România. Motivul se cunoaşte!

• descoperirea Cronicii împăratului german Friederic Barbarossa în care pentru anul 1189 se atesta existenţa unei ţări româneşti numită “Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi condusă de un principe;

• descopenirea surselor documentare privind lucrarea ilustrului cărturar român din secolul al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba română cu alfabet geto-dacic şi tradusă apoi în limba latină romană;

• descopenirea în lucrările lui Homer-lliada şi Odiseea, a unor cuvinte, nume de persoane şi alte expresii ca bătălie, Poarta Schciană din limba daco-românească;

• descoperirea a sute de cuvinte daco-româneşti în limba greacă a dorienilor, plecaţi din Transil¬vania pe la anul 1200 î.e.n.

• descoperirea, într-o lucrare de studii sociale a învăţatului grec Pithagora din secolul al V-lea î.e.n. a unor cu¬vinte neaoş românesti, ca spre exemplu cuvântul “moşneni”;

• argumentarea ştiinţifică a folosirii unor cuvinte româneşti ca mied, meiu, colibă etc., în opera ambasadorului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la Curtea neîmblânzitului Atilla în al cărui blazon figura ca fiind şi “rege al dacilor”. Sunt toate acestea descoperiri semnificative, care corectează aprecierile mai vechi ale unor filologi români şi străini, care după “cercetările” lor, cuvinte româneşti scrise nu apar, chipurile, decât abia din secolul al IX-lea e.n.
 

VA URMA

Sursa: Enciclopedia Dacica