Nu de mică importanţă au fost descoperirile privind stema regatului geto-dac, al Daciei antice, precum şi referirile Concrete la Coroana regilor ei, folosirea în unele surse documentare străine a denumirii de “regi” pentru domnitorii Ţărilor Române; descoperirea a sute şi sute de cuvinte vechi româneşti, provenite nu din limba latină romană, ci din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, lituanian etc.; identificarea rostirii rugăciunii Tatăl Nostru atât de românii din cele trei state româneşti -Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi de neamurile celtice din regiunea Walace-ului (adică a românilor) din Marea Britanie, în întreg Evul Mediu şi explicaţia ştiinţifică a acestei reliătăţi şi, în fine, că termenul de România, ilustrând unitatea celor trei ţări româneşti, a fost folosit în documentele străine, mai ales diplomatice, cu multe secole înainte de cel de-al XIX-lea etc.

Pe acest făgaş al completării istoriografiei româneşti cu importante piese de chihlimbar se înscrie şi aducerea în ţară de către autorul acestor rânduri a unui film color ce conţine texte dintr-o Cronică românească de 448 pagini, din secolele XII-XII, scrisă în Muntenia în limba română, cu alfabet geto-dacic, aflat în Biblioteca Academiei Ungare de Ştiinţă de la Budapesta sub numele de Codex Rohonczy, după numele celui care l-a dat grofului transilvănean Gusztav Battyanyi şi care apoi l-a donat, în anul 1838, amintitei biblioteci, pentru a-l păstra ca Document de patrimoniu.

Din cercetările noastre la Budapesta rezultă că această cronică, deşi a fost studiată de o mulţime de specialişti în materie, îndeosebi unguri, specialişti ai papalităţii şi de către unii istorici şi lingvişti români, nici unul dintre aceştia nu a putut descifra textul şi alfabetul în care a fost scris. Din discuţia directă avută cu regretatul acad. Ştefan Pascu pe această temă a rezultat că specialiştii români, cărora nu a dorit să le destăinuie numele, au fost întru totul de acord cu aprecierile altor cercetători străini, că textul cronicii este scris într-o limbă cumană, necunoscută încă. Probabil că şi din această cauză, a neputinţei descifrării lui, un membru marcant al conducerii statului ungar a fost de acord, fireşte, la insistenţele noastre, să ne dea nu doar câteva pagini xeroxate ale acestui Codex, ci întreaga lucrare de 448 de pagini şi încă un film color.

Despre existenţa unui alfabet prorriu geto-dacic se poate spune că el a fost creat cu multe milenii în urmă, descinzând chiar din scrierea pictografică , descoperită pe tăbliţe aparţinând perioadei neolitice cu peste 5.500 de ani în urmă. Vestitul specialist belgian Vulcanius Bonaventura, într-o lucrare de referinţă apărută în anul 1592, precizează, pe baza mărturiilor arheologice scrise în alfabetul geto-dacic pe care le-a văzut, că un alfabet autohton geto-dacic a fost inventat cu mult timp înaintea celui latin roman. Descoperirea unor surse documentare privind existenţa lucrării lui Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba daco-românească, cu alfabetul geto-dac în secolul al IV-lea din era noastră, este o altă dovadă a existenţei unui alfabet propiu.

Folosirea de către români a acestui alfabet geto-dacic şi în sec. XII-XIII este dovedită de cronicarul ungur Simon de Keza care, în a sa lucrare din 1282, referindu-se la secuii care convieţuiau atunci cu românii la vest de Munţii Apuseni, preciza expres: “De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii (românii) se zice că se foloseau de literele lor” fapt trecut cu vederea dc către istoriografia ungară, care considera chiar constatarea lui Simon de Keza drept o insultă adusă ungurilor “civilizatori”.

În această ordine de idei, merită să mai subliniem şi afirmaţia Papei Inochentie al IV-lea (1242-1258) conform căreia: “De un secol şi jumătate valahii (românii) din Dacia traduseseră, pe nesimţite, în limba lor, liturghia”. Rezultă, aşadar, cu claritate, că pe la anul 1100 românii, adică clericii ortodocşi, au tradus şi Liturghia în limba lor proprie.

VA URMA