Tracii au multe nume, după regiunea în care locuiesc”, spunea părintele istoriei, Herodot. "Unii se numesc geţi, alţii daci, apulli, buri, suci, carpi, moesi, odrisi, costoboci etc, dar poporul era unul şi acelaşi şi se numea TRAC. Aşa cum poporul succesor se numeşte ROMÂN, iar regional sau zonal românii poartă pecetea identităţii locale: munteni, moldoveni, ardeleni, olteni, maramureşeni, timoceni, grămoşteni, dobrogeni, fârşeroţi etc. Au trecut 2500 de la ani de la Herodot, însă, nouă, românilor încă ne este frică să spunem adevărul. Folosim formule învăţate pentru a ne desemna înaintaşii traci ca „geto-daci” (adică bănăţeano-munteni sau traco-geto-daci). Iar ca spaţiu, uitând că Burebista a fost regele tracilor, domnind peste Tracia nord şi sud-dunăreană, ne limităm strămoşii la mica Dacie a lui Decebal care avea doar „un milion de paşi”, cuprinzând numai Banatul, Haţegul şi Voievodina şi tragem de ea ca de o peltea, să acoperim teritorial ceea ce ne-a mai rămas ca stat din România nord-dunăreană. Pentru că aşa a vrut tovarăşul Stalin „să nu supărăm vecinii”! Perpetuăm pe mai departe trauma de a nu tulbura „unitatea lagărului socialist”! În dauna adevărului, nu abordăm istoria românilor din Cehia, Slovacia, Saxonia, Silezia, Polonia, Ucraina până la Nipru, Ungaria, Bulgaria, Albania, Grecia şi spaţiul ex-iugoslav. Vorbim despre tracii nordici fixându-i la nord de Dunăre, nu la nord de Munţii Balcani unde era graniţa lui Burebista. Îi facem cadou istoriei altora pe Alexandru Macedon, pe Priam şi pe Spartacus.