Serviciile secrete franceze ale Statului major al armatei aveau în femeia de serviciu al ataşatului militar german un agent a cărei misiune era să strângă toate hârtiile pe care, ataşatul militar când lucra le arunca într’un coş. Aceste hârtii rupte le cercetau cu mare grijă spre a avea o cât mai exactă informaţie asupra activităţii militarului german. Într’o zi din reconstituirea unei informaţii foarte preţoase s’a găsit o foiţă de la Statul major francez în care se dădeau informaţii privitoare la reorganizarea artileriei franceze.

La acea epocă nu exista maşina de scris, deci informaţia era scrisă de mână. Confruntând textul reconstituit cu caligrafia tuturor ofiţerilor din secţia artileriei franceze a Statului Major s’a constatat o izbitoare asemănare cu scrisul căpitanului Dreyfus. Nu putea fi judecat în şedinţă publică pentru a nu avea complicaţii cu Germania, deci fiind un act de delaţiune a unui ofiţer ce echivala cu o trădare, s’a judecat şi condamnat căpitanul de artilerie Dreyfus, la deportare. Condamnarea nu a stârnit nici un interes în opinia publică franceză. Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii burgheze evreieşti care avea quasi-monopolul cerealelor. Era firesc ca prestigiul familiei să nu fie pătat cu un act de spionaj săvârşit în favoarea Germaniei de un membru al ei. S’au făcut eforturi spre a se obţine revizuirea procesului şi rejudecat, s’a menţinut condamnarea. Trebuie să-ţi imaginezi atmosfera politică din Franţa la zece ani după înfrângerea lui Napoleon al treilea, prăbuşirea imperiului, comuna din Paris etc.

Un ofiţer francez, evreu de origine, operând un act de spionaj în favoarea Germaniei, nu lovea numai o famile burgheză ci întreaga comunitate a evreilor din Franţa. De aici reacţiunea sub forma unei defăimări a statului major al armatei. Presa franceză s’a împărţit în două: contra lui Dreyfus, pentru el partea cealaltă jumătate îi susţinea cu violenţă nevinovăţia. Madame de Caillavez, evreică, l-a recrutat pe Anatole France pentru a susţine cauza lui Dreyfus. Bineînţeles, recrutarea s’a făcut nu cu bani ci cu graţiile doamnei. Salonul doamnei de Caillavez - soţul aparţinea unei vechi familii franceze - a devenit centru de raliere a Dreyfusarzilor. Alte saloane erau antidreyfusarde. Edouard Drumont autorul acelei lucrări în două volume “La France Juive”, în care denunţa documentar dominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască: în ziarul lui "Libre Parole" ducea campania contra lui Dreyfus. Aici a colaborat şi Leon Daudet, mai târziu codirector al lui Charles Maurras la l’Action francaise. Greu de imaginat ce climat s’a creiat în Franţa din cazul căpitanului Dreyfus. O caricatură din epocă reprezenta o sala de cafenea cu scaunele, mesele invalide şi explicaţia era: “ils ont discuté l’Affaire”.
Clemenceau scotea ziarul “La Justice”. În acest ziar a publicat Emile Zola faimoasa scrisoare “J’accuse”, în care acuza Statul major de falsificarea unui document. Între timp un colonel de origine maghiară, i-am uitat numele, s’a declarat culpabil de mârşavul act. Era pur şi simplu plătit de familia Dreyfus. Dar justiţia nu s’a lăsat influentaţă şi a menţinut condamnarea. La procesul lui Emile Zola a fost marele avocat în procese penale Labori care l-a apărat pe Zola. Cum s’a sfârşit procesul? Prin 1902, dacă nu mă înşel, Dreyfus a fost amnistiat.

Este inimaginabil cât rău a făcut Franţei această afacere. Maurice Barrès, într’un articol a rezumat astfel cazul Dreyfus: “Nu ştiu dacă Dreyfus este vinovat sau nu, dar ceea ce ştiu este că Franţa nu este vinovată.”
Cum eu m’am născut în 1894, nu ştiam nimic de acestă istorie. În timpul războiului, în Februarie 1917, eram la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să fi organizat din soldaţi ieşiţi din spitale, după ce suferiseră de tifos exantematic, un detaşament cu care trebuia să revin la regiment. Când am început războiul am avut doar 4 mitraliere de regiment şi în partea doua aveam 8 de batalion. Cum instrucţia dura 6-7 ore, aveam timp liber şi ne strângeam la câte un camarad. Ducându-mă la un camarad, Petculescu, - ofiţer activ - care stătea în gazdă la o evreică bătrână, doamna Altmann. Mă intriga un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus şi în jurul lui fotografiile lui Emile Zola, Labori etc. Era la Bacău în casa unei biete evreice destul de nevoiaşă, căpitanul Dreyfus era prezent, dând sentimentul marei solidarităţi a evreilor. După război când am început profesia mea, în 1918, mi-am adus aminte de acel tablou de la Bacău şi am studiat afacerea Dreyfus. Rămân la ceea ce a scris Maurice Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefericit proces” . Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac drum în presă fără o cunoaştere cât mai amplă a evenimentelor ce au avut repercusiuni politice în ţările Apusului.

Acum puterea propagandistică a evreimii s’a concentrat asupra Rusiei sovietice. Statele Unite, mai exact Carter, va fi intransigent în problema drepturilor omului. Conferinţa de la Belgrad, dacă Rusia sovietică va accepta să participe, nu va sfârşi într’un fel de tranzacţii aşa cum ştiu diplomaţii ruşi să-i opereze pe Occidentali ci într’o ruptură. Ruşii nu pot ceda şi nici statele Pactului de la Varşovia să se conformeze cu executarea actului final din rezultatul Conferinţii de la Helsinki. Climatul în aceste ţări este pentru recunoaşterea drepturilor omului.
Mi-ai scris cu admiraţie de generalul de Gaulle. Îmi pare rău că trebue să te dezamăgesc. El a devenit agentul politicii engleze de a creia rezistenţa în Franţa. Cel care l-a recrutat a fost ataşatul militar al Angliei la Paris, de origină evreu. Rezistenţa, ce serviciu a făcut Franţei? A prilejuit comuniştilor, al cărui şef o ştersese la Moscova, să-şi mărească toate cadrele, iar evreii să-şi asigure o situaţie privilegiată în Franţa. O ambiţie inumană, el a prezidat acea justiţie a tribunalelor populare în care comuniştii formau majoritatea juriului. Ceea ce a realizat bun a fost alegerea Preşedintelui Franţei nu de cameră şi senat ci direct de naţiune. Această nouă autoritate a preşedintelui Republicii a dat o statornicie guvernelor, o pacoste a celei de a treia republici.

Pamfil Şeicaru - srisoarea din 3 mai 1977 către Ovidiu Vuia (fragment)

(Ovidiu Vuia - “SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI - Cu Pamfil Şeicaru in exil“, Editura Rita Vuia, 2007)