Se încarcă pagina ...

Eminescu, asasinat prin malpraxis. Mărturia frizerului

Data publicarii: 17.01.2012 00:33:00

Textul de mai jos a apărut în Universul, la 28 iunie 1926, şi a fost reluat în Cuvântul Ardealului din Cluj, la 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, la 4 iulie 1926. Textul cuprinde relatarea frizerului D. Dumitru Cosmănescu, care venea să-l tundă pe poet în perioada ultimei sale internări la sanatoriul Caritatea al doctorului Alexandru Şuţu. Conform relatării sale, D. Dumitru Cosmănescu l-a ţinut în braţe până la sosirea medicilor. Articolul este reprodus şi în volumul CARTEA TRECERII de Prof. Univ. Dr. Nae Georgescu, unul dintre marii noştri eminescologi.

 

Masca mortuară a lui Eminescu

„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

 

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

«Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: „Da’ unde e Dumitrache?”


Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.
De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

 

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.

 

Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele...
Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază.
Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte
Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

 

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!»


Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.
Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”

 


Locul pe care se afla, în 1889, Sanatoriul "Caritatea" al doctorului Alexandru Şuţu

 

NOTA ISPRAVNICULUI. În realitate, Eminescu nu a murit de la această lovitură - sau, în orice caz, nu imediat - ci cu 25 de zile mai târziu. Chiar dacă aceasta poate fi o cauză prezumivă a grăbirii morții, așa cum a susținut medicul Vineş, care l-a avut şi el în grijă pe Eminescu la „Institutul Caritatea”. Varianta acestuia era că moartea poetului s-a tras de la o infecţie care a avut legătură cu lovitura dată de tenorul nebun (rămâne încă de cercetat dacă acesta era cu adevărat nebun sau un asasin plătit) Petre Poenaru. Mai precis, Vineș spune că rana de la cap s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte complicaţii.

Nu se poate spune nici măcar că Eminescu a fost o victimă a sistemului medical românesc din secolul al XIX lea. E vorba, mai degrabă, de un malpraxis instrumentat după un scenariu care nu avea de-a face cu medicina. În primul rând, Eminescu a fost diagnosticat, încă din 1886, de doctorul Julian Bogdan de la Iaşi, drept sifilitic, paralitic şi în pragul demenţei, cauzate de abuzul de alcool şi gomele sifilitice apărute pe creier. Acelaşi diagnostic l-a dat şi doctorul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886, scriind (la unison cu Julian Bogdan) că pacientul Mihai Eminescu suferea de o „alienţie mintală”, provocată de apariţia sifilisului şi agravată de alcoolism.

 

Specialiştii contemporani resping ambele ipoteze privind cauza morţii poetului.

În 1996, neuropatologul Ovidiu Vuia, după ce a studiat în amănunt fişele de observaţie, simptomele şi toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu, începe campania de denunțare a „complotului” medical împotriva acestuia, afirmând, într-un articol de specialitate publicat în New York în 1987 şi reluat în lucrarea sa „Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”, următoarele: „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) şi nu a avut o demenţă paralitică... Pentru prima oară, un oarecare dr. Julian Bogdan, în 1886, ascunzându-şi neştiinţa după o diplomă de la Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienaţie mentală produsă probabil de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de alcool. Îmi pare rău că o scriu, dar doctorul de la Iaşi scotea diagnosticele pur şi simplu din burtă, deci din auzite, şi nu din observaţia bolnavului”.

În 2014, profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice întrunită tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, spune cu certitudine că poetul a fost ucis din cauza intoxicării greşite cu mercur, administrate de medicii din aceea perioadă. Intoxicaţia cu mercur i-a provocat stop cardio-respirator care a fost şi cauza morţii poetului. „Între lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”.

 

Părerea profesorului doctor Irinel Popescu este împărtăşită şi de un alt specialist, medicul Raul Neghină de la departamentul de parazitologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara. „După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat, administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat in locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenţi, a sufeit nu doar fizic, dar şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el pe bună dreptate s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghină, în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.

 

Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu a murit în urma unui stop cardio-respirator, provocat de intoxicația cu mercur. În niciun caz de demență sifilitică, și nici măcar în urma loviturii de cărămidă aplicate de un pacient nebun. Nu este exclusă însă nici varianta unei tentative eșuate de asasinat, pentru „rezolvarea” mai rapidă a „cazului”. Anvergura forțele interne și internaționale mobilizate pentru scoaterea din spațiul public a lui Mihai Eminescu justifică și o asemenea abordare a faptelor.

 

BIBLIOGRAFIE:

Ovidiu Vuia, „Misterul morții lui Eminescu”, Editura Paco, 1996

Nae Georgescu, „Boala și moartea lui Eminescu”, Editura Babel, 2012

Ziaristi Online

Adevărul.ro

Afisari: 6930
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: RUTH SOLOMOVICI (Jan, Sat 22, 2011 / 23:14)
Ma imprwsionat aceasta declaratie a fostului frizer a ,marelui poet romin Mihail Eminescu.Ceva estaresedor ,sa mori din cauza unei perdoane perturbata si sa fii internat in acelasi loc ,cu deficienti mentali.pacat,dar in memoria noastra va fi viu vesnic,prin poeziile lui extraordinare,cu basa ceva ma mindresc ca sint rominca,multumesc lui Dzeu.
Nume: mihai (Nov, Mon 26, 2012 / 23:18)
.....intocmai ca si cu Tezaurul:L-am lasat nepazit!Din pacate nu ne prea stim ingriji ''odoarele'';in trebusoara aceasta,am fost si ''ajutati''cu tot interesul de catre toti cei carora pamantul acoperit cu spuza de aur a ''luceafarului''nostru,i-a hranit,ori le-a ostoit setea in drumurile lor.
Nume: Diana (Jan, Tue 08, 2013 / 18:40)
am fost impresionata pana la lacrimi de acesta marturie a fostului frizer care, ptin simplitatea sa ne-a povestit ultimele momente din viata marelui poet Mihai Eminescu...
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter