Clasa politică românească post-decembristă este tarată de toate rele posibile şi imposibile (cu minime şi notabile excepţii). Aproape nu există trepăduş (indiferent de culoare politică) care să nu saliveze vizibil la gândul că, odată ajuns sus, în frunte, acolo destinul său se împlineşte plenar! Doar un miracol ne mai poate scăpa de aceste lepre. Cum să izgonim, prin ce mijloace, gândindu-mă că, ei, politicienii, au pus gheara definitiv şi pe avuţia naţională? Cum să acceadă la Putere elita noastră reală când e calică şi nu-i solidară în interiorul ei? Iar statul o tratează cu ostilitate sau indiferenţă. Ne trebuie o mare sforţare, la nivel naţional, pentru a ne scutura de pe grumaz acest balast ce-şi zice clasă politică. Iar sursa tuturor nenorocirilor noastre de după 1989, am mai zis-o, dar o voi repeta oricât/oricând, a fost, şi încă continuă să fie (prin urmări), Ion Iliescu.

Dacă a făcut ceea ce a făcut (umplerea „vidului” de Putere de după 1989 cu comunişti, ura atroce faţă de tot ceea ce este autentic românesc, eliberarea criminalilor din decembrie 1989, mineriadele, asmuţirea slugilor sale -cât de multe au fost şi sunt- asupra bogăţiilor ţării, elaborarea unui sistem legislativ premeditat ambiguu, care a permis golirea naţiunii de toate avuţiile sale, edificarea unor instituţii aparent democratice dar, care, exercitându-şi atribuţiile, au impus /impun arbitrariul şi nedreptatea ş. a.), Ion Iliescu a făcut-o deliberat, iar a remedia un rău aşa de mare este o chestiune de generaţii. Cazul lui Ion Iliescu şi cel al restauraţiei neocomuniste patronate de el, edificarea „democraţiei” în România de către el şi masa sa de hoţi şi slugi din jurul său este unic în toate istoria Europei. Culmea este faptul că el a fost ajutat să ajungă, să rămână, să se menţină la putere de însăşi naţiunea pe care el a dispreţuit-o şi o urăşte atât de mult. Iarăşi caz unic în istorie, cazul său. Mă întreb: cum am fi vrut noi să arate România ultimelor două decenii dacă nu aşa cum arată, gândindu-mă la indivizii ce i-au girat destinul?
În România de după 1989 democraţia a fost construită de foştii tovarăşi şi de structurile Securităţii. Unul nu a fost pedepsit pentru crimele comise. Toţi şi-au găsit, ce găsit, împlinit, destinul în România lui Ion Iliescu! În situaţia de care vorbesc, forţând lucrurile, s-ar fi putut afla Germania de după ultimul război mondial, anume, în partea de Germanie aflată sub ocupaţia vesticilor, când s-a constituit R.F.G., ar fi fost puşi în frunte nu cei care s-au opus naziştilor, ci chiar naziştii înşişi. Adică, ei, naziştii, să fi realizat democraţia în Germania vestică, ei să-i fi învăţat pe compatrioţi cum e cu libertatea şi demnitatea umană…
În ciuda unei vinovăţii de netăgăduit, lăsând deoparte subiectivismul de care pot fi marcat, Ion Iliescu încă este liber, scrie cărţi (e mare intelectual), este consultat ca un veritabil guru. Mai mult, tocmai el, care şi-a lichidat adversarii/ contestatarii politici cu bâta şi glonţul, este perceput nu ca un trădător şi criminal, ci ca un veritabil pedagog politic al naţiunii. Soluţia, pentru a ieşi din situaţia gravă a ţării, nu poate fi decât una: scoaterea din viaţa publică a întregii clase politice (cu excepţii notabile), interzicerea accesului la orice demnitate publică nu doar a foştilor activişti/securişti, ci şi a tuturor acelora care, timp de 18 ani, au stat în fruntea naţiunii, storcând-o până şi de ultima sa redută: speranţa de mai bine.
Dispreţul/ ura / cinismul clasei politice actuale faţă de Naţiune se observă şi din următorul caz: torţionarii Securităţii, activiştii P.C.R au, acum, în 2007, pensii de 20-30 de milioane lei pe lună. Ţăranul / muncitorul care au asudat zeci de ani pe şantierele şi ogoarele patriei, ca să hrănească păduchii din frunte, au, tot astăzi, tot în 2007, pensii / salarii de un milion sau de 3-4 milioane de lei pe lună. Acesta este statul de drept democratic şi european construit în România ultimelor două decenii, unul al nedreptăţilor sociale extreme. Iar nedreptatea la care asistăm neputincioşi -căci nu avem nicio posibilitate de a interveni - se va accentua, cred, va creşte în viitor construindu-se, în fapt, şi pentru o lungă perioadă de timp, un tip de stat-monstru, dominat de o birocraţie atotputernică, trufaş-cinică, obraznică chiar cu cei cărora îi datorează existenţa. Acuş se fac două secole de când politicienii români au pornit să modernizeze societatea românească, iar rezultatul este copleşitor, în sens negativ.