Nu cred că există vreun stat în Europa (cu excepţia Rusiei, dar Rusia nu aparţine Europei, nici Asiei, ea fiind o lume aparte) în care instituţiile statale să funcţioneze, deliberat, într-un asemenea mod încât pot abuza cetăţeanul cu orice prilej în care acesta vine în contact cu respectivele instituţii.
La sfârşit, nu-mi pot reprima puternice sentimente de nelinişte, revoltă şi frustrare cu privire la soarta de astăzi, ca şi de mâine a naţiunii române. După un început de integrare eşuat -care poartă semnele caricaturalului - în Federaţia Europeană, România/clasa politică se dovedeşte consecventă cu ea însăşi: reuşeşte să rateze, încă o dată, racordarea la valorile europene. Două dintre proiectele naţionale majore, ale ultimelor două secole, zac, la picioarele noastre, ca nişte stârvuri hidoase.
Primul, modernizarea societăţii româneşti, nu conţine decât datele de suprafaţă: o sulemeneală imitativă, atât în formă, cât şi în conţinut, dovedind nereuşita noastră în acest plan. Al doilea, se constituie într-unul dintre cele mai grele capete de acuzare la adresa clasei politice româneşti de după revoluţia/lovitura de stat din decembrie 1989: compromiterea definitivă, abandonarea drepturilor noastre istorice asupra teritoriilor naţionale înstrăinate. Se ştie care sunt, după cum se cunosc cei responsabili de trădare, dar le repet, totuşi, numele: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, sprijiniţi de administraţiile pe care le-au coordonat.
Două decenii de aşa-zisă libertate îmi dovedesc degradarea tuturor idealurilor pe care e poate avea o comunitate naţională, compromiterea acestora, pe termen nedefinit. Aceste idealuri nu pot fi altele decât cele de dreptate socială, de libertate reală, de unitate naţională, de solidaritate şi justiţie. În absenţa înfăptuirii acestora viaţa românilor va continua să fie amară, dominată de răutate şi egoism. La români, prăpastia adâncă între clasa politică şi naţiune funcţionează, la modul perfect, de câteva secole. Ultimul secol şi jumătate, în ciuda oricăror contraargumente, n-a atenuat fractura , ci a adâncit-o. Dispreţul faţă de naţiune, ignorarea, făţişă, dezideratelor naţiunii, sunt de domeniul evidenţei. Ca şi în trecut - când spun asta am în vedere aproape întregul nostru trecut- clasa politică românească care, într-un procent covârşitor, este şi una economică, este ruptă de naţiune, reprezintă, practic, un stat în stat. Ea nu mai are nimic în comun cu naţiunea, dar absolut nimic care să mă convingă de contrariu. Doar că foloseşte aceeaşi limbă ca şi noi (nu însă şi acelaşi limbaj), alături de faptul că îşi zic, ca şi noi, români.
Criza românească de astăzi nu este una obişnuită. Când vorbesc de criză, fac trimitere la clanurile politice actuale, responsabile de întregul rău aruncat peste toată întinderea de pământ românesc. Însăşi criza românească, în interiorul celei globale, stă sub semnul deprecierii, derizoriului. Ciocoiul/maimuţa politică românească actuală a murdărit şi murdăreşte tot ceea ce vine în contact cu el/ea, spurcă orice principiu, degradează orice ideal. Girându-ne vieţile, printr-o aşa de ruşinoasă prestaţie, clasa politică românească ne-a aşezat, pe frunte, un stigmat teribil: a fi român nu constituie un motiv capabil să ofere măcar o fărâmă de credibilitate morală. Iar violentului cinism social/naţional, cu care ne gratulează „clasa politică”, azi, la fel ca şi în trecut, noi nu-i răspundem cum trebuie. Aşteptăm, aşteptăm, pasivi şi vinovaţi, o schimbare în bine, chiar de la cei ce ne dispreţuiesc cel mai mult! Desigur, vremea revoluţiilor a trecut, cel puţin la noi. Şi totuşi, nu trebuie să aşteptăm schimbarea în bine a destinului nostru de la clasa politică actuală. De noi depinde schimbarea: de puterea de a ne solidariza, de forţa de a ne articula, energiile, de a le orienta spre o finalitate superioară. Ori ne implicăm cu toată forţa de care suntem capabili şi aruncăm, de la cârmă, înlocuind actuala clasă politică cu alta, ori (dacă nu reuşim) adoptăm o strategie civică bazată pe nesupunere şi noncombat, tot civic. Dacă nu vom reuşi să destructurăm actualul sistem politic mafiot, să întoarcem spatele „politicienilor”, prin refuzul de a ne exercita anumite drepturi, precum cel electoral, respectiv să nu mai luăm parte la viaţa politică a naţiunii. Altfel, nu vom sparge răul, nu vom cauteriza cancerul! Să-i lăsăm doar pe ei, şi pe familiile lor, să se propună şi să se aleagă, unii pe alţii, între ei… Naţiunea trebuie să se dezmeticească, măcar în ultimul ceas, şi să refuze de a mai legitima această scursură umană ordinară: clasa politică.
Bineînţeles, cred în utopii. Omul-masă, omul-nou, dorit/creat de Ceauşescu există în toată splendoarea sa! Doar divertismentul cretinoid, mititeii şi grătarele, televiziunea şi manelele, cleveteala şi dispreţul faţă de semeni, dezinteresul total faţă de soarta naţiunii definesc omul-nou. Cu un asemenea specimen, moartea idealurilor naţiunii, pare a fi sigură. Ne zbatem steril, ineficient, în interiorul vieţilor noastre, amăgindu-ne, justificându-ne neputinţa de a reacţiona la agresiunea permanentă a răului, deoarece nu avem forţa de a opri sau îndrepta degringolada. Şi avem dreptate: în absenţa unei societăţi civile disipate peste întregul teritoriu naţional, care să se manifeste ca o forţă de temut, această clasă politică abjectă îşi va face veacul, peste noi.
Trebuie să ne însuşim un adevăr prea mult timp ignorat: ieşirea din impas se poate produce numai în condiţiile colaborării dintre noi. Dar nu o colaborare de doi bani, ci una bazată pe sinceritate faţă de noi înşine, ca şi faţă de celălalt. Începând de aici am putea rezidi comunitatea, de aici s-ar putea produce schimbarea în bine. Sinceritate, desigur, dar una urmată de o selecţie reală a valorilor, o ierarhie exactă a acestor valori, precum şi de dialog: un dialog bazat pe înţelegere şi toleranţă. Toate trei, la un loc, urmate îndeaproape de responsabilitate şi generozitate, ar aduce, în vieţile noastre, umanismul atât de des invocat, dar nicidecum practicat.