Se încarcă pagina ...

Marea Unire în istoriografia românească de după 1989. Lucian Boia, urmasul lui Roller

Data publicarii: 04.07.2017 18:53:00

După 1989 istoriografia privind Marea Unire a cunoscut importante evoluÈ›ii. DesfiinÈ›area efectivă a cenzurii, È™i-a „comandamentelor politice” au permis istoricilor larga libertate de cercetare a tuturor temelor privind trecutul, inclusiv a celor mai dificile, care nu au putut fi abordate până atunci.

 

Spulberarea „miturilor” poporului român

 

TotuÈ™i, încă de la începutul anilor’ 90 câÈ›iva intelectuali s-au erijat în exponenÈ›i ai „societăÈ›ii civile”, căutând să-È™i impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului È™i viitorului României. AceÈ™tia, prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării legionare din 1940, dar È™i de cei ai stalinismului de la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea. În prima jumătate a anului 1990 în România s-au revăzut scene cu profesori alungaÈ›i din amfiteatre de către studenÈ›i (aÈ™a cum procedaseră legionarii în septembrie – noiembrie 1940).

 

Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în È™ir ecranele televiziunii (numită „liberă”) dând indicaÈ›ii asupra modului de comportare a românilor, È™i mai ales a clasei politice, cerând cu vehemenÈ›ă să se interzică apariÈ›ia în mass-media a unor persoane (scriitori, artiÈ™ti, profesori, oameni politici) care nu le împărtăÈ™eau punctele de vedere. Este drept că nu se cerea condamnarea la moarte fizică, aÈ™a cum se cerea la începutul anilor ’50, mulÈ›umindu-se cu „moartea civică”. În fond, societatea românească era ameninÈ›ată de un talibanism la fel de radical, ca cel din vremea legionarilor È™i bolÈ™evicilor staliniÈ™ti.

 

Declarându-se „elita intelectuală” a României, acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-media, È™i-a arogat dreptul de a judeca È™i de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toÈ›i asupra a ceea ce este bun È™i ce este rău, ce este în folosul evoluÈ›iei democratice È™i europene È™i ce este concepÈ›ie veche, antieuropeană È™i antisovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals È™i trebuie „să o luăm de la zero”.

 

 

Principala acuzaÈ›ie ce se aducea istoriografiei româneÈ™ti era aceea că a promovat un spirit naÈ›ionalist È™i ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei È™i în cea universală. Pentru aceÈ™ti „civiÈ™ti” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura È™i comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluÈ›ia din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, preÈ™edintele SecÈ›iei de Istorie È™i Arheologie a Academiei, profesor (È™i fost rector) la Universitatea BabeÈ™–Bolyai din Cluj-Napoca.

 

Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae CeauÈ™escu È™i a Elenei CeauÈ™escu – se afla faptul că Ștefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii È™i lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspiraÈ›ia românilor spre unitate naÈ›ională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.

 

Cei care, în iulie 1989, semnau DeclaraÈ›ia de la Budapesta, în care se aprecia că Transilvania era un „spaÈ›iu de complementaritate” între Ungaria È™i România, se simÈ›eau deranjaÈ›i de argumentele istorice ale lui Ștefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se È™teargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinaÈ›ional era promovat prin istoriografie cu o vehemenÈ›ă care amintea de începutul anilor ’50.

 

Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, lector la Facultatea de Istorie a UniversităÈ›ii din BucureÈ™ti. Încă din anii ’70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în FranÈ›a, evident cu avizul SecurităÈ›ii. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea SecurităÈ›ii. În acelaÈ™i timp, el era unul dintre cei mai conÈ™tiincioÈ™i membri ai PCR, drept care a fost ales È™i reales în Biroul OrganizaÈ›iei de partid de la Facultatea de Istorie. Cu titlu de exemplu menÈ›ionez că la Adunarea Generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în BOP, iar după prima È™edinÈ›ă a acestuia a devenit secretar cu propaganda. Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae CeauÈ™escu în funcÈ›ia de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989.

 

Acesta era omul desemnat de „societatea civilă” să rescrie istoria României, aÈ™a cum bolÈ™evicii îl desemnaseră pe Roller, un personaj obscur, să dea directive „frontului istoric”. Mihail Roller a fost „ales” în 1948 vicepreÈ™edinte al Academiei Române, în timp ce Lucian Boia a „săltat” rapid (propunerea datează din 1 martie 1990) de la gradul didactic de lector la cel de profesor (sărind peste cel de conferenÈ›iar).

 

Conform misiunii primite, L. Boia a lucrat metodic: a înfiinÈ›at, la Facultatea de Istorie, un centru pentru studierea imaginarului È™i a atras un număr de studenÈ›i să lucreze la teme fixate de el, rezultatele fiind publicate la Tipografia (devenită Editura) UniversităÈ›ii. A răspuns invitaÈ›iilor, de fapt aranjamentelor, de a-È™i promova ideile la TVR, de a da interviuri în presă, fiind prezentat ca un autentic savant, promotor al unei noi concepÈ›ii privind istoria românilor.

 

 

După o asemenea pregătire mediatică, L. Boia a ieÈ™it „în piaÈ›a mare”, publicând la Editura Humanitas, în 1997, lucrarea Istorie È™i mit în conÈ™tiinÈ›a românească. În opinia sa „nu există istorie obiectivă, È™i nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. În consecinÈ›ă, istoria românilor este o succesiune de mituri, precum originea daco-romană, continuitatea în spaÈ›iul carpato-pontic, unitatea naÈ›ională. Atacul său se îndreaptă masiv împotriva ideii că, la 1600, Mihai Viteazul a realizat unitatea È›ărilor române, aceasta fiind „unul dintre marile mituri ale regimului comunist”.

 

Boia îi critică È™i pe cei care au scris despre „caracterul unitar al demersului politic de la 1848” socotind „abuzivă” integrarea Transilvaniei în fluxul revoluÈ›ionar înregistrat în acel an în Èšara Românească È™i în Moldova. Între cei acuzaÈ›i de Boia se numără Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Cornelia Bodea, Lucian Blaga, Constantin Noica etc. În cartea sa, Lucian Boia nu contestă explicit Unirea din 1918, dar o aruncă în derizoriu. El pune accentul pe elementele specifice fiecărei provincii istorice, pe confruntările militare între domnii moldoveni È™i munteni, pe apartenenÈ›a Transilvaniei la un alt spaÈ›iu de civilizaÈ›ie etc.

 

Unirea din 1918 nu se înscria pe linia unei evoluÈ›ii fireÈ™ti, ci era rezultatul conjuncturii ivite la sfârÈ™itul primului război mondial. În fond, Boia relua, în 1997, teoriile lui Roller din 1947 – 1952. MenÈ›ionez că, în Istoria R.P.R., publicată sub redacÈ›ia lui Mihai Roller, nu exista nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918.

 

Dacă Roller a rămas consecvent cu el însuÈ™i, Boia È™i-a schimbat concepÈ›ia cu 180 grade. În 1984, el a publicat, în Tribuna României, revistă editată de AsociaÈ›ia România (despre care se spunea că era susÈ›inută de Securitate), articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, încununarea evoluÈ›iei milenare istorice româneÈ™ti. După 1989, Boia nu mai era Boia, el scria în 1997 că unitatea naÈ›ională era un „mit”.

 

AÈ™adar, în 13 ani, el È™i-a schimbat radical opiniile. Iată ce scria în 1997: „nu în puÈ›ine cazuri, în È™coală se supralicitează. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conÈ™tient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilităÈ›ii. Profesorul <È™tie> că este bine să spună aÈ™a; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la adăpost. O exagerare în sens i se pare mai convenabilă decât aÈ™ezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice È™i inteligente”.

 

DeÈ™i critică pe cei care folosesc istoria ca argument politic, Boia nu se sfieÈ™te să dea lecÈ›ii profesorilor, elevilor, studenÈ›ilor, cetăÈ›enilor României în general, inclusiv oamenilor politici: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faÈ›ă de trecut, faÈ›ă de orice trecut”.

 

Cu alte cuvinte, românii nu trebuie să mai È™tie că, în istoria lor, au existat Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Carol I, Ion C. Brătianu, Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu etc, care au luptat pentru drepturile È™i libertatea poporului lor, constituind un exemplu pentru urmaÈ™i. Astăzi, aceÈ™ti urmaÈ™i ar trebui să stea cu capul plecat È™i să accepte orice condiÈ›ii impuse de alÈ›ii. În fond, cu aerul că este detaÈ™at din punct de vedere ideologic, în realitate Boia, ca È™i în anii ’50 Mihail Roller, a urmărit o manipulare a istoriei românilor, reducând-o la o suită de mituri È™i neadevăruri. 

 

Istoria, adevărurile È™i miturile 

 

Dacă Roller nu a putut fi combătut în momentul apariÈ›iei Istoriei R.P.R., deoarece regimul nu îngăduia nici o replică, situaÈ›ia nu s-a repetat în cazul Boia. Acesta a primit o amplă replică din partea lui Ioan Aurel Pop în cartea „Istoria, adevărurile È™i miturile”, publicată în 2002. Pe parcursul a 390 de pagini, Pop analizează în detaliu lucrarea lui Boia, reliefând faptul că, deÈ™i acesta „nu are nicio cercetare proprie în domeniu”, îi critică pe specialiÈ™ti, „punându-i la zid pe toÈ›i aceÈ™ti rătăciÈ›i cu numele de Pârvan, Iorga sau Brătianu”.

 

O minimă decenÈ›ă ar fi impus respectul cuvenit acestor mari personalităÈ›i ale istoriografiei naÈ›ionale. Evident, L. Boia se înscria într-un „curent” (de fapt o directivă) care viza denigrarea valorilor naÈ›ionale. AlÈ›i „civiÈ™ti” îi contestau pe Eminescu, Creangă, Caragiale, puneau sub semnul întrebării valoarea descoperirilor lui Aurel Vlaicu È™i Henri Coandă, cereau demolarea Casei Poporului (devenită Palatul Parlamentului) etc.

 

 

Revenind la recenzia lui Ioan Aurel Pop, menÈ›ionând că acesta citează documentele vremii (multe în limbile latină, maghiară, germană) È™i conchide că de pe la 1300 începând, zeci de autori străini au afirmat originea comună a românilor È™i chiar unitatea lor de limbă, religie, tradiÈ›ii etc. sau că în secolul al XVI-lea Nicolae Olahus, ca român prin naÈ™tere, făcea acelaÈ™i lucru”.

 

În cartea sa, Boia a urmărit să acrediteze ideea că „românii au trăit mai toată istoria lor separaÈ›i È™i dezbinaÈ›i, fără conÈ™tiinÈ›ă È™i fără idealul unităÈ›ii”. Istoricul clujean demonstrează faptul că a existat „o ideologie naÈ›ională medievală”, iar Mihai Viteazul „a acÈ›ionat adesea È™i în numele unui sentiment românesc È™i ortodox în Transilvania, unde a luat È™i măsuri în favoarea românilor”.

 

AserÈ›iunile lui Boia despre revoluÈ›ia din 1848 sunt de-a dreptul jenante, dovedind necunoaÈ™terea sau ignorarea izvoarelor istorice. „Europeanul” Boia pare că nu a aflat că în istoriografia occidentală se scrie despre „revoluÈ›ia germană” È™i „revoluÈ›ia italienilor” deÈ™i, la 1848 nu exista nici Germania, nici Italia, iar situaÈ›iile nu erau identice la Berlin È™i la Frankfurt, de la Milano È™i Torino. Referindu-ne la spaÈ›iul românesc, este limpede că È™i aici se înregistra un fapt similar. La IaÈ™i, la BucureÈ™ti, la Blaj revoluÈ›ia a avut anumite particularităÈ›i, dar prin programul, acÈ›iunile È™i liderii săi, revoluÈ›ia a avut un caracter unitar È™i se înscria în ansamblul general al revoluÈ›iilor europene de la 1848, fapt demonstrat cu zeci È™i zeci de documente de Cornelia Bodea È™i alÈ›i specialiÈ™ti în materie.

 

În ampla sa recenzie, Ioan Aurel Pop constată că „Boia nu vrea deloc educaÈ›ie patriotică”, ne întreabă istoricul: „Cum ar putea românii respecta È™i iubi continentul numit Europa, cum ar putea preÈ›ui valorile europene, naÈ›iunile europene, grupurile etnice, dacă nu È™i-ar respecta È™i iubi propria È›ară?”. Și pentru că Boia se consideră un occidental, Pop menÈ›ionează: „Americanii învaÈ›ă la È™coală un lucru foarte clar: dragostea È™i respectul pentru marea naÈ›iune americană”. Realitatea este că, după vâlva stârnită în mass-media de cei interesaÈ›i, L. Boia a intrat în anonimat, prea puÈ›ini fiind cei care s-au lăsat seduÈ™i de „concepÈ›iile sale”.

 

Documente, tratate și analize despre Marea Unire

 

AdevăraÈ›ii istorici È™i-au continuat cercetările È™i au publicat lucrări temeinice privind Marea Unire din 1918. De o atenÈ›ie specială a beneficiat Unirea Basarabiei cu România, temă care nu a putut fi abordată, la dimensiunile cuvenite, în ultimele patru decenii È™i jumătate. În 1994 a văzut lumina tiparului „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, realizată de cinci istorici (coordonator Ioan Scurtu), care a cunoscut încă două ediÈ›ii (în 1999 È™i 2003) în limba română È™i o a treia în limba rusă (în 2001). De la ediÈ›ia a doua, la colectivul de autori s-au adăugat trei istorici din Republica Moldova. Capitolul IV al acestei lucrări, intitulat „Unirea Basarabiei cu România”, a fost scris de Dumitru AlmaÈ™ È™i Ioan Scurtu. Ion Agrigoroaiei a publicat, în 1999, cartea „Unirea Basarabiei cu România în presa vremii. Un studiu de caz: Ziarul „MiÈ™carea” (IaÈ™i 1918)”.

 

Foarte activi s-au dovedit a fi istoricii din Republica Moldova, care au abordat, cu precădere, Unirea Basarabiei cu România, MenÈ›ionăm pe Ion Èšurcanu cu „Unirea Basarabiei cu România 1918, Anton Moraru È™i Ion Negrei, „Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc”, Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Èšării. Itinerar, toate apărute la ChiÈ™inău în 1998, cu ocazia împlinirii a 80 ani de la marele eveniment din 27 martie 1918.

 

În atenÈ›ia istoricilor români a intrat È™i o altă temă importantă, despre care s-a scris deformat în anii ‘50 - ‘60 È™i anume intervenÈ›ia armatei române în Ungaria, în anul 1919: problema de bază era eludată, accentul fiind pus pe „solidaritatea clasei muncitoare din România cu Republica Ungară a Sfaturilor”. Pe linia trasată în cartea sa de Constantin KiriÈ›escu (Istoria războiului pentru întregirea României), dar cu o bază documentară solidă, Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu È™i Costică Prodan au publicat, în 1999, o masivă lucrare intitulată „În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919. Capitolul II al cărÈ›ii este intitulat Spre România Mare. 1 Decembrie 1918 – desăvârÈ™irea statului naÈ›ional unitar.

 

O altă direcÈ›ie de cercetare a vizat rolul avut de unele personalităÈ›i politice în realizarea Unirii. Până în 1989, acest rol nu a putut fi evidenÈ›iat, datorită disputelor politice din perioada interbelică È™i, apoi, după 1945, a cenzurii impuse de oficialităÈ›i, care nu acceptau să fie prezentate personalităÈ›i socotite a fi burgheze È™i reacÈ›ionare.

 

PersonalităÈ›ile Marii Uniri în volume

 

Corneliu Lungu a publicat, în 2003, lucrarea „Făuritori ai Marii Uniri. Mărturii documentare” (295 p.), cu referiri la principalii actori ai scenei politice din anii 1916 – 1918. Ioan Scurtu este autorul mai multor lucrări privind rolul unor personalităÈ›i politice în pregătirea, realizarea È™i confirmarea Unirii. Între acestea, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică”(1992), „Iuliu Maniu. Activitatea politică” (1995), „Regele Ferdinand. Activitatea politică” (1995), „Portrete politice(2006). La rândul său, Elisabeta RoÈ™u a publicat, în 2007, monografia „Roman R. Ciogaru (1852 - 1936). Repere istorice”, iar Gheorghe Șora, „Biografia unui mare luptător: Vasile GoldiÈ™” (1994).

 

A fost reluată È™i aprofundată problematica participării României la ConferinÈ›a de pace de la Paris (1919 - 1920), ratificarea Marii Uniri, inclusiv a Basarabiei (prin tratatul din octombrie 1920). Cele mai importante contribuÈ›ii au adus Valeriu Florin Dobrinescu, autorul mai multor cărÈ›i: „Bătălia pentru Basarabia 1918 – 1940, publicată în 1992, „România È™i sistemul tratatelor de pace (1919 - 1923)”, apărută în 1993, „România È™i Ungaria, de la Trianon la Paris (1920 - 1947)”, „Bătălia pentru Transilvania”, tipărită în 1996.

 

 

AceeaÈ™i problematică a fost abordată în lucrările: „ConferinÈ›a de pace de la Paris (1919-1920)”, coordonatori Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu È™i Horia Dumitrescu, publicată în 1999; „România È™i ConferinÈ›a de pace de la Paris, 1919–1920, Studii È™i documente, realizată de Gheorghe Calcan È™i Ion Agrigoroaiei (2001), „România È™i ConferinÈ›ele de pace (Paris: 1919–1920, 1946-1947)”, scrisă de V. Fl. Dobrinescu È™i D. Tompea (1996); „1920 – un act de justiÈ›ie internaÈ›ională”, de Corneliu Lungu È™i Ioana Grigorie; C. Gh. Marinescu, „DiplomaÈ›ia României È™i Tratatul de la Trianon, publicată în 1998. MenÈ›ionăm È™i contribuÈ›iile lui Alexandru GhiÈ™a, care în 2002 a semnat cartea „România È™i Ungaria la începutul secolului XX. Stabilirea relaÈ›iilor diplomatice (1918 - 1921)”.

 

Au fost publicate documentele adoptate în 1918 la ChiÈ™inău, CernăuÈ›i È™i Alba Iulia, unele dintre ele în facsimil. În 1993 a apărut sub egida Arhivelor Statului (coordonator Ioan Scurtu) lucrarea România. Documentele Unirii. Album” (174 p + 1 hartă), una din cele mai elegante cărÈ›i apărute în România după 1989. La rândul său, Viorica Moisuc a publicat în 1996, lucrarea de mari dimensiuni (629 p + 12 hărÈ›i) intitulată „Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea 1918. Documente”.

 

Interesant este că lucrarea „RelaÈ›iile româno-sovietice. Documente. vol I, 1917 – 1934”, apărută în 1999 sub egida Ministerului Afacerilor Externe al României È™i Ministerul Afacerilor Externe al FederaÈ›iei Ruse, conÈ›ine È™i documente privind unirea Basarabiei cu România, inclusiv „DeclaraÈ›ia Sfatului Èšării din 27 martie 1918.

Se cuvine menÈ›ionată viziunea mai cuprinzătoare promovată de istoricii români, care au integrat Marea Unire din 1918 în context internaÈ›ional al epocii respective. În anul 2000, a apărut la Cluj-Napoca lucrarea „La fin de la Première Guerre mondiale et la nouvelle architecture géopolitique européenne”, coordonată de George Cipăianu È™i Vasile Vesa. În 2003, Dumitru Suciu a publicat, tot la Cluj- Napoca, „Anul 1918 în Europa Centrală È™i Răsăriteană. EvoluÈ›ia ideii de Europa Unită. Perspectivă È™i retrospectivă istorică”.

 

În 2003, la împlinirea a 85 de ani de la făurirea statului naÈ›ional unitar român, a apărut, sub coordonarea lui Ioan Scurtu, cartea „Marea Unire din 1918 în context european”, la realizarea căreia au contribuit istorici din Vechiul Regat (Dan Berindei, Ion Ciupercă, Maria Georgescu, Ion Agrigoroaiei, Corneliu Mihail Lungu, Gelu NeamÈ›u, Viorica Moisuc, Gheorghe Iacob, Ioan Scurtu), Transilvania (Camil MureÈ™an, Nicolae Edroiu, Vasile Vesa), Basarabia (Gheorghe E. Cojocaru) È™i Bucovina (Ioan Cocuz).

 

Tot în 2003 a apărut, la Editura FundaÈ›iei Culturale Române, lucrarea „Structuri politice în Europa Centrală È™i de Sud-Est (1918 - 2001), două volume, cu o ediÈ›ie în limba română È™i una în limba engleză. Coordonatorul Ioan Scurtu, în Cuvânt înainte, menÈ›ionează: „La sfârÈ™itul Marelui Război, în 1918, s-au produs mutaÈ›ii politico-statale importante, ca urmare a prăbuÈ™irii marilor imperii: È›arist (rus), habsburghic (austro-ungar), german È™i otoman. S-au creat noi state: Estonia, Letonia, Lituania, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, CroaÈ›ilor È™i Slovenilor; Austria È™i Ungaria au devenit state naÈ›ionale, România È™i-a întregit teritoriul”.

 

Marea Unire È™i colocviul româno-ungar

 

O interesantă lucrare a apărut în 1998, sub coordonarea lui Cornel Grad È™i Viorel Ciubotă, intitulată „1918. SfârÈ™it È™i început de epocă”, în care sunt publicate cele 33 de comunicări prezentate la colocviul È™tiinÈ›ific internaÈ›ional desfăÈ™urat la Zalău, Satu Mare È™i Nyiregyháza din martie 1998, de istorici din România (între aceÈ™tia, Alexandru PorÈ›eanu, Valeriu Florin Dobrinescu, Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Marcel Știrban, Cornel Grad, Gheorghe Iancu, Gheorghe Cipăianu, Stelian MândruÈ›) Ungaria (din rândul cărora cităm pe Szász Zoltán, Hajdú Tibor, Szabó Daniel, Bella Tibor, Varga Lajos, Barabás László) È™i Ucraina (Serghei Hacman). Evident fiecare istoric È™i-a susÈ›inut punctul său de vedere, dar important este că s-a putut dialoga, iar lucrările au apărut într-un volum comun. În Cuvânt înainte, se menÈ›ionează: „Este timpul ca dialogul surzilor să înceteze, iar noi, istoricii, să oferim o imagine cât mai veridică asupra acestui moment care încheie È™i, în acelaÈ™i timp, începe o nouă epocă”.

 

După 1989, au fost reeditate mai multe lucrări publicate în perioada interbelică, vizând Marea Unire din 1918. Între acestea, cele semnate de Ion Nistor, Ioan LupaÈ™, Gheorghe I. Brătianu, Ștefan Ciobanu, Nicolae Iorga, Ștefan Manciulea. Nu a fost o simplă reeditare, ci s-au realizat ediÈ›ii critice, în care este subliniată contribuÈ›ia autorilor respectivi la cunoaÈ™terea unui eveniment important din istoria naÈ›ională.

 

Dintre lucrările de sinteză în care este abordată Marea Unire, menÈ›ionăm „Tratatul de Istoria Românilor, vol. VII, tom II(coordonator Gheorghe Platon), în care capitolul VII se intitulează „Marea Unire È™i Tratatul de Istoria Românilor”, vol. VIII (coordonator Ioan Scurtu), în care capitolul I se intitulează „Confirmarea internaÈ›ională a actelor de Unire din 1918”; ambele volume au apărut sub egida Academiei Române, în anul 2003.

 

Din punctul de vedere al cercetării È™tiinÈ›ifice, problematica Marii Uniri a cunoscut abordări multiple, într-o viziune amplă, fiind publicate lucrări realmente valoroase, care au îmbogăÈ›it istoriografia românească.

 

Manualele școlare și Marea Unire

 

În mod firesc, rezultatele cercetării È™tiinÈ›ifice trebuie să se regăsească È™i în manualele È™colare. La doi ani după revoluÈ›ie, au apărut noile manuale de istorie, degrevate de balastul politic È™i ideologic de până atunci, autorii fiind preocupaÈ›i să prezinte istoria „aÈ™a cum a fost”. Manualul „Istoria Românilor. De la 1821 până în 1989”, avându-i ca autori pe Mihai Manea È™i Bogdan Teodorescu, se adresa elevilor din clasa a XII-a È™i conÈ›inea un masiv capitol intitulat „DesăvârÈ™irea unităÈ›ii naÈ›ionale a statului român, cu următoarele lecÈ›ii: Contextul intern È™i internaÈ›ional: Unirea Basarabiei, Bucovinei È™i Transilvaniei cu România – act cu caracter democratic È™i plebiscitar; ImportanÈ›a istorică a Marii Uniri din 1918”.

 

 

Treptat, s-a înregistrat o discriminare a ponderii istoriei românilor în È™coală, astfel că această materie nu mai figura la două clase (a XI-a È™i a XII-a), ci doar la una singură (a XII-a). Din 1999 se predă „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” (clasa a XII-a). În noul curriculum aprobat prin Ordinul Ministrului EducaÈ›iei NaÈ›ionale, din 2 martie 1999, nu mai figura un capitol distinct privind Marea Unire, acesta fiind înglobat în tema „Unitate È™i diversitate în România Mare 1918 – 1940”, care avea următoarea structură: „Neutralitatea È™i speranÈ›a României (1914 – 1916)”; „Jertfe pentru Unire (1916 – 1918)”; „Unirea – dorinÈ›a devine realitate”; „Unirea Basarabiei, Bucovinei È™i Transilvaniei”; „AspiraÈ›ii noi”; „Unificarea politică È™i administrativă”; „Diversitate etnică, confesională È™i soluÈ›ii politice”.

 

Unii autori de manuale alternative au acordat un spaÈ›iu mai larg Marii Uniri, alÈ›ii au tratat-o „în diagonală”. Din prima categorie face parte manualul realizat de Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă È™i Aurel Constantin Soare, care cuprinde următoarele lecÈ›ii: 1) „Trepte spre Marea Unire. Participarea României la primul război mondial”. 2) „Marea Unire din 1918”. 3) „România interbelică, unitate È™i diversitate”.

 

Ofensiva asupra istoriei naÈ›ionale a continuat. În 2006, din È™coală s-a eliminat Istoria Românilor, fiind înlocuită cu o nouă materie intitulată Istorie, în care trecutul era abordat pe „verticală”. În curriculum-ul pentru clasa a XII-a erau înscrise cinci capitole: I. „Popoare È™i spaÈ›ii istorice”; II. „Oamenii, societatea È™i lumea ideilor”; III. „Statul È™i politica”; IV. „RelaÈ›ii internaÈ›ionale”; V. „Religia È™i viaÈ›a religioasă”.

 

Evident, Marea Unire nu-È™i mai găseÈ™te un loc distinct, astfel că autorii – în funcÈ›ie de propria lor opÈ›iune – se puteau referi la acest eveniment acolo unde considerau că era potrivit. De exemplu, în manualul apărut la Editura Economică, sub semnăturile lui Ioan Scurtu, Niculae Cristea, Marian Cuculescu, Constantin Dincă È™i Aurel Constantin Soare, la capitolul III, tema „Statul român modern, de la IndependenÈ›ă la Marea Unire” a fost introdus un paragraf intitulat „Marea Unire din 1918” (p. 81 - 83).

 

În manualul publicat de Editura Gimnasium (autori Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian OÈ™anu, Florica Stoica) la acelaÈ™i capitol este abordată tema „Realizarea României Mari (1916 – 1918)”, ca o lecÈ›ie distinctă (p. 89 - 92). Alte manuale alternative au evitat pur È™i simplu să trateze Marea Unire într-o lecÈ›ie distinctă, deoarece curriculum- ului aprobat de Ministerul EducaÈ›iei, Cercetării È™i Tineretului la 22 decembrie 2006, nu impunea o asemenea temă.

 

Treptat, după 1989, Istoria a devenit o materie periferică în învăÈ›ământ, ponderea fiind redusă de la 2 – 3 ore la 1- 2 ore, cu tendinÈ›a de a o goli de conÈ›inut. O analiză comparativă cu Istoria R.P.R.”, publicată sub redacÈ›ia lui Mihail Roller, conduce la concluzia că, după o „evoluÈ›ie” de patru decenii, s-a ajuns la acelaÈ™i loc: Marea Unire nu figurează în manualele È™colare.

 

Sursă: Historia.ro

Titlul original: „Istoriografia românească de după 1989 privind Marea Unire din 1918”

 

Afisari: 467
Autor: Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter