Se încarcă pagina ...

MIHAI VITEAZU, AUTOR LITERAR

Data publicarii: 17.05.2013 00:22:00

Ca simpli consumatori de informaţie istorică, despre Mihai Viteazu ştim exact cât am învăţat în liceu şi ce am reţinut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. E o realitate statistică, în care nu sunt incluse, evident, excepţiile. În orice caz, imaginea sa, indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani, se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuş dotat, de impostor şi şarlatan chiar, de parvenit lacom, care nu s-a mulţumit cu Ţara Românească, a „pohtit” şi la celelalte două provincii, Moldova şi Transilvania.

 

Neavând noi înşine conştiinţă istorică – şi aici invoc iarăşi criteriul statistic - , nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el şi voievod, fie el şi Mihai Viteazu, să posede aşa ceva. Ne convine ipostaza de „Mişu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou şi martir, pe care o considerăm fie o invenţie a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste.

 

Despre modul real şi dramatic în care şi-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla însă din referinţele europene elogioase contemporane lui, dar mai ales din propriile sale vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alţii. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile şi convenţiile literare, drept primul memorialist român.

 

Mihai Viteazu - autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficienţa calităţilor stilistice ale „autorului” ci prin lipsa de intenţie literară a scrierii. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar  - atunci când a făcut-o - pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, ba chiar tragică, era şi conştiinţa domnitorului. Acest lucru se vede şi se simte şi după 400 de ani.

 

Astfel, Mihai Viteazu ni se dezvăluie ca scriitor nu prin intenţia, ci prin consecinţa textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice. Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât şi în acea a epocii sale. Ele rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări. Amintesc aici faptul că Mihai Viteazu a fost contemporan în veac cu Niccolo Machiavelli, Ludovico Ariosto, Baldassare Castiglione, Michelangelo Buonarroti, Pierre de Ronsard, Torquato Tasso şi Tomaso Campanella.

 

Propun, aşadar, o reconsiderare istorică a autorului primului „model de ţară” prin chiar scrierile şi vorbele sale. Iată, pentru început, un fragment din „stenograma” discuţiei cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. Convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoşteau şi solul polon, şi Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini (vezi imaginea), însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»:  

 

«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creştini acum: […]. Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de şase luni, zălogindu-mi toată averea şi vânzând bucată cu bucată toate odoarele soţiei mele. Am ajuns la o aşa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruţ nici obiectele mănăstirilor, ci şi acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor şi nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […]. Şi între Împărat şi principii creştini nu este nicio înţelegere […].


Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea şi de aici în Ţara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aştepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi şi hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aştepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, şi să-i oprească şi să-i împiedice să treacă Dunărea […].

 

Tot ce fac, fac din dragoste pentru creştinătate, ca să nu se verse sângele creştinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărţuit cu nedreptăţi, ba mi s-a făgăduit că eu şi fiul sau moştenitorul meu vom fi păstraţi în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».

 

Talentul de narator, dublat de dimensiunea moralistă şi sapienţială a scrierii, se manifestă plenar în Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov:

 

 

 

"Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Ţării Româneşti

Strălucite şi mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia voastră ca să vă înştiinţăm mai sigur despre oştile turcilor.

 

Deci să ştiti că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în ţara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creştinilor într-un chip minunat. Au fost tăiaţi mai întâi trei paşale şi mai mulţi ceauşi, dintre care vreo câţiva au fost prinşi chiar vii. Am înţeles apoi, de la prizonierii mai proaspeţi, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar ceilalţi, îngroziţi până în suflet, printre care însuşi Sinan Paşa, se pregăteau să-şi întoarcă paşii spre Dunăre. Adevărat că noi înşine i-am lăsat lui calea sloboda în ţara noastră, şi asta din pricină că, în vremea aceea, oştirea noastră se împuţinase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre Bucureşti.

 

Şi trupele lor sunt acum astfel împărţite: cu Mehmed Paşa la Bucureşti sunt 10.000, ocupaţi cu construirea acolo a unei fortăreţe. Iar cu Sinan Paşa şi Hasan Paşa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgovişte. Întreaga oştire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci ştim sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i şi pe recruţii agemoglani. De bună seamă că au fost adunaţi la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgovişte, patru prizonieri, printre care unul era başceauş. Aceştia, punându-i la chinuri, au fost întrebaţi: cum se face şi de ce s-a ridicat Sinan Paşa şi ceilalţi împotriva ţinuturilor noastre cu trupe militare aşa puţine? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără indoială de aceea sunt asa puţine trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, aşa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor. Însă acesta lipseşte până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Paşa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn…

 

Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot aşa îi macină cumplit forţele pe mare.Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înştiinţăm Domniei Voastre şi cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriţi în inima voastră şi să ne trimiteţi cât mai curând ajutoare, nouă creştinilor, căci niciodată nu va fi mai uşor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul duşman până la capăt, numai dacă aţi voi să ne sprijiniţi cu trupe auxiliare.

 

Eu, fireşte, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăşi asupra duşmanului, socotesc totuşi că trebuie aşteptat ajutorul altor creştini. IARĂŞI ŞI IARĂŞI VĂ RUGĂM STĂRUITOR SĂ STINGEŢI FOCUL CARE ARDE PĂRETELE VECINULUI, ÎNAINTE CA EL SĂ VĂ AJUNGĂ PE VOI (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă aţi hotărât să ne aduceţi ajutoare, ca să fim asiguraţi de asta cât mai tare şi să fie limpede pentru noi voinţa Domniilor Voastre.

Dat în lagărul de la Dâmboviţa la 12 septembrie 1595"

 

Acest document - capodoperă în miniatură a stilului epic - a fost redactat în limba latină şi publicat pentru prima oară în 1925, în Italia, în publicaţia "Diplomatarium Italicum. Documenti raccolli  negli archivi italiani".  

 

Stilul epistolar al lui Mihai Viteazu îşi schimbă şi ritmul şi expresia, în funcţie de destinatar şi de momentul redactării. Iată cum “curge” textul scrisorii către Împăratul Rudolf al II-lea al Austriei, trimisă de voievod pe 4 noiembrie 1599, de la Alba Iulia, după victoria împotriva lui Andrei Bathory, de la Şelimbăr:

 

 

"Şi-a răzbunat, în sfârşit, odată, Măria Ta, jignirile de atâtea ori aduse, nu ştiu de ardeleni sau de craii lor, Măriei Tale şi întregii Case de Austria, prin mine, la 28 ale lunii trecute, cu fierul, căci cardinalul Bathory mi-a ieşit înainte în pădurile Sibiului, în câmp cu toate rândurile ţării, mai ales cu oaste de strânsura şi ţărănească, neavând oaste cu plată. Şi, pentru că, după ce prea-luminatul domn nunţiu al Papei a stăruit îndeajuns, şi de prisos, pentru pace între cele două tabere acum gata de luptă, el n-a vrut cu niciun chip să plece din ţară, deşi era prinţ intrat fără drept, şi să se dea în lături înaintea dreptului Măriei Tale, ci se lăuda că va cerca norocul cu armele.

 

Ci eu, cu credinţă în Dumnezeu, cel mai mare răzbunător al călcării de jurământ, şi răzimat pe dreptatea Măriei Tale, m-am luat la luptă cu el. Şi acela, despoiat de toată tăbara lui, a fost pus pe fugă de mine, cu toată oastea lui, nu fără mare durere a sufletului meu pentru risipa sângelui vărsat de câteva mii de creştini, căzuţi de amândouă părţile. Astfel, la 1-iu noiemvrie, în ziua Tuturor Sfinţilor, am luat în stăpanire ca biruitor Bălgradul, Scaunul Crailor Ardealului.

 

Acestea am voit să le dau de ştire Măriei Tale, prin chiar ştafeta mea; celelalte le voi face cunoscut Măriei Tale mai pe larg cu supunere în curând, prin nişte fruntaşi ai Ardealului şi Ţării Româneşti. Dumnezeu să te ţie mulţi ani pe Măria Ta biruitor în fericire.


În Bălgrad, 4 noiemvrie, anul Domnului 1599.
Al Măriei Tale şerb,
Mihail Voevod"


 

Pentru a încheia ciclul “jurnalului de front” al lui Mihai Viteazu - căci toate aceste scrisori se constituie într-un veritabil memorial de război al proiectului de ţară - voi cita şi un fragment din scrisoarea adresată consilierilor imperiali pe 20 mai 1600 (se împlinesc, iată, luna aceasta, 413 ani de la acel eveniment), după alungarea lui Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei:

 

 "Gonind din Scaun pe Ieremia-Vodă şi luând ţara în stăpânire, am crezut că trebuie să iau şi rămăşiţele războiului, şi l-am urmărit pe Ieremia acela cu armele până la hotarul Podoliei. Şi, prinzându-l din cale în fuga lui, am bătut oştile cu omor mare. El însuşi şi-a căutat mântuire în fugă, împreună cu Sigismund Bathory, trecând apa Nistrului.

 

Acuma, deci, îndeplinind aceste lucruri cu noroc, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi săvârşind cu ostenelile mele ce trebuia pentru mântuirea Creştinătăţii, avem ţara aceasta toată supt puterea Măriei Sale. Acuma numai de atâta ne ţinem ca, împărţind pretutindeni oştile noastre să silim pe locuitori la supunere. Şi nu vom mai zăbovi aici multă vreme, ci ne vom întoarce îndată în Ardeal pentru a pune la cale celelalte lucruri, şi ne şi găsim pe drum.

 

De aceea am voit să vă aduc la cunoştinţă acestea Domniilor Voastre, ca să înţelegeţi că nu lăsăm la o parte nimic din ce priveşte mântuirea şi înaintarea foloaselor Creştinătăţii. Altfel dorim să fiţi Domniile Voastre sănătoşi.


Din tabăra noastră la hotarele Moldovei,

lânga cetatea Hotinului, pe apa Nistrului,

20 mai 1600"

 

Aceasta era “pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazu, căci acel moment marca împlinirea angajamentului sacru făcut în faţa oştirii, în noiembrie 1594, după uciderea cămătarilor şi alungarea gărzilor turceşti peste Dunăre: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul”

 

Momentul cel mai tragic al acestui epistolar însângerat, asupra căruia ar trebui să ne aplecăm cu mare respect, dacă nu cu pioşenie, a fost memoriul adresat marelui Duce de Toscana, Ferdinando I de Medici, la 3 februarie 1601, cu exact şase luni înainte de marea trădare de la Turda (9 august 1601). Memoriul a fost dictat în româneşte şi transcris ulterior în italiană. Documentul a fost descoperit în Arhivele Florenţei şi publicat în original de istoricul italian Angelo Pernice în 1925, cu menţiunea «scritta dal voevoda Michele I il Bravo». Este un bilanţ tragic al propriului destin, sfâşietor ca expresie şi memorabil ca mesaj:

 

"… Şi eu, în această luptă, primii de la un turc o suliţă în piept, pe care o smulsei şi o rupsei cu mâinile mele (referinţa era la bătălia de la Vidin din 1598 n.n.). Acum, oricine poate vedea câtă muncă şi osteneală am îndurat şapte ani de-a rândul şi câtă slujbă am făcut creştinătăţii, căci am luat de la turci 100 de tunuri şi am ocârmuit trei ţări: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova; şi am adus Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de lupta, pedestraşi şi călări, cu care am fost totdeauna gata să slujesc Măriei Sale.

 

Am fost îndemnat de o râvnă lăuntrică să fac fapte care să se înalţe întru lauda lui Dumnezeu, în slujba creştinătăţii, iar la urmă să pună capăt cu cinste ostenelilor mele şi să ne aducă un nume veşnic după moarte. Am ajuns la acest sfârşit, pierzând toate lucrurile ce le câştigasem din zilele tinereţii până la bătrâneţe, şi ţări, şi averi, şi soţie, şi copii. Şi dacă le-aş fi pierdut din cauza vrăjmaşilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaş, nu m-ar durea atât cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care aşteptam ajutor şi razim.

 

Dar Dumnezeu le vede.

 

În vremea aceasta, oricine poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci am purtat războiul aşa de multă vreme singur, cu sabia în mână însumi, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă.
Şi fiind din ţări aşa de îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni, şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci, ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate, am parasit toate celalte prietenii ce le aveam.

Astfel, rog toată creştinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, şi ţări, şi bogăţii, şi soţie, şi copilaşi şi, în sfârşit, tot ce am avut pe lume."

 

  

 

Acest strigăt de ajutor adresat “Uniunii Europene” de la vremea aceea, “Liga Sfântă” din care făcea parte, a primit un singur răspuns “european”: trădarea lui Rudolf al II-lea şi asasinarea mişelească în cort, în tabăra de la Câmpia Turzii, după ultima victorie militară, de la Gurăslău.


(Lucrare prezentată la sesiunea de comunicări din 12 mai 2013, la Muzeul Olteniei din Craiova, în cadrul festivalului "Zilele Mihai Viteazu")

 

Afisari: 5873
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Stan Laurian (Jul, Sun 07, 2013 / 14:52)
Nu contest acele randuri. Sunt pagini frumoase, sunt pagini urate din istoria tarii. Totusi, precum in cazul altor Domnitori se impune o aplecare mai atenta asupra unor aspecte ce de multe ori scapa cititorului.Ar fi bine o data sa vedem cine a fost de fapt Mihai Viteazul.Drept pentru care ar fi bine sa se apeleze la un istoric titrat.Nu il iubesc pe acel istoric, dar de multe ori adevarurile sunt si adevaruri urate, foarte urate.C.V. Tudor este unul din cei ce a studiat multe pagini de istorie ale patriei. Intr-o discutie cu un distins Cardinal al Vaticanului, a iesit in evidenta un aspect.Acel chip al lui Mihai Viteazul prezent in toate cartile de istorie nu este al lui, ci al generalului Basta. Acest element ar trebui sa dea de gandit, caci absolut nimeni nu il iubea pe acest Mihai. Absolut toate puterile vremii nu au vazut cu ochi buni unirea celor 3 principate. Au incercat prin toate mijloacele distrugerea unirii, fapt consemnat istoric prin moartea lui M.V..S-ar impune daca ar fi posibil exhumarea capului de la Manastirea Dealul si reconstruirea ei faciala, ceea ce ar alunga orice suspiciuni. Sunt voci ce sustin ca acel cap decapitat nu s-ar mai afla la Manastirea Dealul, mormantul fiind vandalizat in timp, parca.Iata filonul samburelui de a distruge aceasta tara, de a sterge figurile ei de pe harta istoriei are radacini adanci, care se pare ca mai continua si azi, caci o minciuna rostita la nesfarsit, devine adevar.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter