Se încarcă pagina ...

MOARTEA MAREŞALULUI ANTONESCU, un moment de demnitate istorică

Data publicarii: 12.12.2012 09:02:00

La data de 17 mai 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului. Regele Mihai a refuzat să-l graţieze, evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.


După judecarea procesului de fond la Tribunalul Poporului din str. Ştirbei Vodă, condamnaţilor din procesul în care a fost judecat mareşalul Antonescu au primit dreptul la recurs. Mareşalul a refuzat să facă acest lucru, fiind convins că, oricum, va fi condamnat la moarte şi executat. Totuşi, la rugăminţile insistente ale colaboratorilor săi şi prin avocaţii familiilor acestora, care voiau să facă recurs, Antonescu a cedat şi a semnat împuternicirea pentru avocaţii desemnaţi de tribunal: Paraschivescu-Bălăceanu şi Eugen Ionescu. Aceştia însă s-au retras, dând procură de substituire avocatului Titus Stoika. Sentinţa era însă hotărâtă cu multă vreme înainte.

 

După condamnare, singurul om care l-ar mai fi putut salva pe mareşal a fost regele Mihai, care avea drept de graţiere. Mareşalul nu a vrut să înainteze cererea către rege. Mama sa, doamna Baranga, a făcut-o în numele său. Regele Mihai, pentru a se eschiva de la soluţionarea acelei cereri, a dispărut din Bucureşti. În ziua execuţiei, Iuliu Maniu s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui şi a-l convinge să semneze graţierea, dar Mihai I nu a fost de găsit.
Evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.
    

Către orele 17 în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, cei şapte condamnaţi la moarte, au fost conduşi în capela închisorii Jilava, unde preotul a oficiat un serviciu religios, după care condamnaţii s-au spovedit şi au primit sfânta împărtăşanie. Mareşalul, în costumul său bleumarin, cu care fusese şi la judecată, cu pălăria de fetru neagră într-o mână în care purta şi mănuşa, a primit primul împărtăşania. La sfârşitul slujbei, preotul a scos panglica tricoloră aflată în Sfânta Evanghelie şi i-a dat-o mareşalului, care şi-a prins-o pe piept. În timpul spovedaniei, preotul i-a transmis mareşalului, din partea regelui Mihai, regretul de a nu-i fi putut acorda graţierea cerută de mama sa.
    

După terminarea serviciului religios, condamnaţii au părăsit capela, înşirându-se, cu mareşalul în frunte, pentru a porni spre locul de execuţie. Chiar înainte de a porni, şi-a făcut apariţia un procuror militar, care a dat citire unei liste ce cuprindea numele a trei condamnaţi cărora le fusese comutată pedeapsa cu moartea în închisoare pe viaţă: generalul Mihai Pantazi, fostul ministru al apărării naţionale, Gh. Lecca, fostul ministru al românizării, şi Eugen Cristescu, şeful Siguranţei Statului.

 

 

Cel care a filmat ultimele momente din viaţa mareşalului Antonescu şi execuţia acestuia a fost tânărul operator cinematografic Ovidiu Gologan, detaşat de la Secţia „Propagandă” a Marelui Stat Major la Cabinetul militar. Iată mărturisirea sa, făcută la câteva zile de la execuţia mareşalului, lui George Magherescu, un fost colaborator al mareşalului:
    

„Mă aflam într-o agitaţie foarte mare. Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile şi sudoarea mi se prelingea pe tot corpul. Deşi era foarte cald, eu clănţăneam de frig. Îmi era frig, dar, mai ales, îmi era frică. Dacă îmi venea rău? Dacă inima îmi va tremura şi nu voi putea fixa mira? Dacă se va bloca aparatul? Iată toate elementele pentru ca să mă curpindă cea mai teribilă panică. Îmi dam seama că o ratare era sinonimă cu un sabotaj şi atunci nimic nu mă va mai scăpa. Dar am reuşit să mă stăpânesc. Clipele de aşteptare s-au scurs greu. Deodată, văd la capătul aleii, care venea din curtea închisorii spre locul unde ne aflam noi, grupul celor patru condamnaţi, cu mareşalul în frunte. Parcă inima s-a oprit să-mi mai bată. Eram numai ochi şi ochii într-atâta erau de dilataţi încât parcă toată fiinţa mea se concentrase în ei. Grupul se apropia solemn. Mareşalul ajunsese la câţiva paşi de mine şi am pus aparatul în funcţiune.

 

De atunci totul s-a produs maşinal. Obiectivul aparatului interpus între mine şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat mereu, mereu. Auzeam ţăcănitul aparatului. Acolo în obiectiv, nu mai era mareşalul. Parcă era o fiinţă eterică, desprinsă de lângă noi... L-am prins bine în obiectiv. Era cel de totdeauna, mai luminos parcă şi mai senin! Costumul bleumarin îi venea impecabil; era descoperit şi purtând pălăria în mâna stângă înmănuşată. Îi aveam şi pe ceilalţi în obiectiv, îmi dădeam seama, dar ochiul meu îl vedea doar pe mareşal.

 

În mersul acesta procesional, au ajuns la locul indicat şi s-au aliniat cu faţa la cei patru pistolari, care nu mi-am dat bine seama dacă erau paznici improvizaţi sau civili îmbrăcaţi provizoriu cu vestoane. Aveau pantaloni de haine civile. În orice caz, militari nu erau.

Acum se apropia momentu! Deodată am auzit vocea mareşalului, atât de cunoscută mie, mai limpede şi mai pătrunzătoare:
-    Suntem gata, domnilor! Ochiţi, vă rog, binu, la capătul ultimelor puteri, încă nu realizasem că totul era sfârşit!

e! Trăiască România! Foc!
Comandase el singur focul, impasibil, ca şi cum nu era vorba de persoana sa. Ceilalţi trei se închinau făcând mereu semnul crucii.
Deodată răsunară, în liniştea de cimitir al acelui colţ de închisoare, patru rafale scurte de pistoale automate. Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi Alexianu au căzut retezaţi rămânând nemişcaţi.

 

Aparatul ţăcănea necontenit şi eu, împietrit, urmăream cele ce mi se desfăşurau înaintea ochilor ca în cel mai cumplit coşmar. Era o scenă incredibilă! Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi redresându-şi pieptul cu capul înălţat, pronunţă cuvintele:
-    Nu m-aţi nimerit, domnilor! Ochiţi, vă rog, mai bine şi terminaţi odată...
Fie că pistolarului din dreptul mareşalului, emoţionat, îi tremurase mâna, fie că o făcuse dinadins ca să-l chinuiască nelovind în plin, dar mareşalul nu fusese lovit mortal. Atunci pistolarul se desprinse din rând, înaintând câţiva paşi pentru a da lovitura de graţie împuşcându-l în cap... Şi aparatul ţăcănea întruna,
iar eu, la capătul ultimelor puteri, încă nu realizasem că totul era sfârşit!”

 

Citiţi textul integral în Gazeta de Cluj

Afisari: 4922
Autor: Ioan Botiş
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter