Se încarcă pagina ...

PARADOXAL: Din punct de vedere militar, Europa Evului Mediu a fost dominată de Tările Române

Data publicarii: 12.12.2014 21:32:00

  

 

Oricât de hazardat le-ar putea părea unora, Europa secolelor XIV și XV a fost dominată, din punct de vedere militar, de micile formațiuni statale românești care s-au opus cu succes celei mai mari forțe a vremii, temutul Imperiu Otoman. Această afirmație poate fi susținută prin cel puțin două exemple de notorietate europeană: marele sultan Mahomed al II-lea Cuceritorul (Faith), învingătorul Constantinopolului, a suferit cele mai mari înfrângeri din viața sa de la doi voievozi români: de la Vlad Țepeș, în iunie 1462, pe drumul dintre Nicopole și București, și de la Ștefan cel Mare, în ianuarie 1475, la Podul Înalt (Vaslui).

 

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra forței militare românești trebuie să facem o scurtă comparație între proporția de forțe întâlnită între „marile“ bătălii ale Europei Apusene și confruntările militare ale voievodatelor românești. Faimosul Război de o sută de ani, bătăliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntări între oști care numărau maximum 10.000-20.000 de soldați, ultimele chiar mai puțin de 5.000. În faimoasa bătălie de la Tannenberg, când este stopată înaintarea cavalerilor teutoni spre răsărit, s-au confruntat corpuri de armată de 10.000, respectiv 16.000 soldați.

 

În perioada Războiului celor Două Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de ostași. În celebra bătălie de la Rimini din 1469, când Federico da Urbino înfrânge armata papală, au murit...100 de oameni și au fost răniți circa 3.000. Totuși, cronicile contemporane numesc această luptă „bătălia cumplită“. Cele mai mari încleștări din aceste secole par a fi luptele între principii elvețieni și regele Carol cel Curajos. Trupele de soldați implicate în luptele de la Granson și Morat se ridică la un maximum de 20.000 de indivizi. 

 

 

Bătălia de la Azincourt

 

Arta și gândirea militară în Europa apuseană de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decădere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele în domeniu ale Europei de Vest se înregistrează mult mai târziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventă a armelor de foc și a prafului de pușcă. În răsăritul Europei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Țaratele și cnezatele rusești nu reprezentau (încă) o forță militară, regatul polon era tributar manevrelor și conceptelor militare apusene (de exemplu, impasul polon de la Marienburg și apariția providențială a trupelor moldovenești care au întors rezultatul luptei).

 

La fel, nici ungurii nu au strălucit prea mult pe câmpul de luptă. Bulgarii, sârbii și bizantinii au căzut după o dârză dar tristă rezistență în fața forței Semilunei. Românul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor între anii anii 1444-1447, dar spre final este înfrânt de aceștia. Singurii care s-au adaptat cu succes și au pus la punct tactici revoluționare alături de manevre eficiente au fost voievodatele românești ale Moldovei și Țării Românești. Conduse de voievozi realiști și inspirați precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepes și marele Ștefan, valahii au fost singurii europeni care au ținut la respect pe otomani. 

 

 

La jumătatea veacului al XV-lea, turcii erau la apogeu. Conduși de cumplitul Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul), otomanii cuceriseră Bizanțul, precum și o bună parte a Europei de răsărit. În drumul lor spre Apus nu le mai stăteau în cale decât Țara Românească și Moldova.

 

În 1459 Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești, a refuzat să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar a primit de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

 

 Čšeapa, arma psihologică a lui Vlad Țepeș

 

În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug. Fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau). Apoi, profitând de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462. Voievodul trece prin foc, sabie şi mai ales teapă, tot malul stâng al Dunării, de la Zimnicea până în Deltă.

 

Cronicarii de curte ai lui Vlad notează, cu sfinţenie şi frica, recordurile personale ale domnitorului: la Obluciția şi Nevoselo 1350 turci traşi în ţeapă, la Dîrstor, Cartal şi Dripotrom 6840, la Turtucaia 630, la Giurgiu 6414, la Rahova 1460, la Novigrad şi Șistov 749, iar la Maroțiu doar 210 de turci de ambele sexe şi toate vârstele. Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atât de mare încât paşalele şi dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul, în speranţa ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuşi să scape de înfricoşata vecinătate a omului cu țepe.

 

 

 

Furia lui Mahomed nu întârzie să se arate. Într-un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci. Pentru a-şi îmbărbăta încercaţii ieniceri care începuseră să simtă ameninţarea vârfului ascuţit al țepei, sultanul se decinde să părăsească Stambulul şi să conducă personal campania de pedepsire şi lichidare a curajosului voievod. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, a pornit spre Valahia. Ordia cea grozavă număra, conform cronicarului bizantin Laonic Chalcocondil (cca 1423- cca 1490), un număr de 250.000 de războinici (umai corpul de elită al ienicerilor număra 25.000 de luptători), plus 175 de nave de război care s-au îndreptat spre Dunăre, cu scopul de a cuceri Chilia. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările lui Balbi, ambsadorul veneţian la Stambul, 30.000 de oșteni.

 

Demonstrație de curaj unică în istoria omenirii: atacarea dușmanului din interior

 

Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște. În aceste condiții, Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște - , otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462, undeva la mijlocul drumului dintre Nicolope şi Bucureşti. Atunci, într-o demonstraţie de curaj unică în istoria omenirii (niciun alt lider militar, înainte sau după el, nu a atacat o tabără duşmana din interior), Vlad Ţepeş şi cei mai buni oșteni se îmbracă în straie turceşti şi se infiltrează între otomani. Ţinta sa era cortul sultanului. În plină noapte, şocaţi şi buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de valahi, marii viziri Mahmud şi Isac fiind ucişi în luptă.

 



Confuzia, dezordinea îşi spun cuvântul şi turcii nu se mai deosebesc unul de altul şi se măcelăresc de-avalma. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, valahii în frunte cu Ţepeş scăpând ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Precauţi şi disciplinaţi, ostenii lui Vlad se retrag în viteză. Dimineaţa avea să arate proporţiile dezastrului. Imensa armată era în agonie. Vlad continu
ă să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia, domnitorul cu țeapa zdrobeşte un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor ajungând la 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în rândurile căreia foamea, setea şi bolile îşi luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăşte să-şi salveze oștenii rămaşi, retrăgându-se pe Dunăre din oraşul Brăila. Acoperit de ruşine, cu o armată bolnavă şi înjumătăţită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrângerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie şi petreceri, pentru ca supuşii săi să creadă că s-a întors victorios. Minciuna nu durează însă mult. În scurt timp Mahomed Fatih e nevoit să părăsească oraşul în grabă, din cauza protestelor şi ocărilor primite.

 

Cuceritorul Constantinopolului se pregătește de o nouă înfrângere

 

Se pare că lecția primită de la Vlad Țepeș  nu i-a fost suficientă lui Mahomed Cuceritorul. Trebuia să mai primească una, de la vărul acestuia, Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei. Aceasta avea să se întâmple peste aproape 13 ani, pe 10 ianuarie 1475. Cuceritorul Bizanțului vedea în Moldova principalul obstacol în invadarea Europei. În plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitivă a Hoardei de Aur, în parallel cu consolidarea unei viitoare alianțe cu tătarii, care i-ar fi ajutat pe otomani în baza religiei comune. Nu în ultimul rând, sultanul vedea în bogatul voievodat românesc, o bază de operațiuni militare, un izvor de resurse economice și de luptători valoroși care puteau fi angajați ca mercenari de partea Semilunei. Un alt aspect politico-strategic care îl deranja la culme pe Mahomed, era încercarea continuă a lui Ștefan cel Mare de a sustrage Țara Românească de sub autoritatea Porții.

 

Ștefan încerca, de fapt, o unitate a țărilor române. Toți acești factori la care se adaugă refuzul marelui domnitor de a închina țara turcilor sau de a le plăti tribut, alimentează furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducătorul unei țări mici situată la marginea Imperiului. Într-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolența lui Ștefan să fie pedepsită cât mai repede posibil, iar Moldova cea rebelă să ajungă pașalâc. În acest scop, Mahomed trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului. Temutele și încercatele trupe otomane călite în luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg și comandate de eunucul Soliman Pașa, primesc ordinul să abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a ataca „Kara Bogdania“ (cum numeau turcii Moldova). Lor li se alătură oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elită al sultanului, la care se adaugă un eșantion de 12.000 de valahi din Țara Românească trimis de turci să lupte contra voii lor cu frații moldoveni. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li se adăugau alte zeci de mii de auxiliari. 

 

Cavalerie otomană în luptă

 

Vedem, aşadar, că Mahomed al II-lea nu a precupeţit niciun efort pentru a cuceri Moldova. Ameninţarea era deosebit de serioasă. Ştefan cel Mare, propulsat în rol de unic apărător al întregii creştinătăţi (Vlad Țepeș era închis de 11 ani la Vișegrad, arestat de fostul său aliat Matei Corvin) se vede nevoit să ceară ajutor militar la curţile Europei. Primeşte în schimb... laude şi încurajări! În faţa unui asemenea colos, Ştefan reuşeşte totuşi să strângă aproape 40.000 de oșteni moldoveni, cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. În calea urgiei musulmane, Ştefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerea populaţiei, otrăvirea fântânilor, astfel ca invadatorii să simtă colţii demoralizatori ai foamei, setei şi molimelor. Soliman Pașa vrea să termine treaba repede. Strateg iscusit, el îşi dă seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. Turcul vrea o singură luptă în care să decidă soarta campaniei în favoarea sa. Convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleştarea finală, Ştefan ordonă retragerea spre Vaslui. Acolo, alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc. 

 

Bătălia de la Vaslui: cea mai mare înfrângere din istoria Islamului

 

În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor și a odihnei. Cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă. Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un „buluc“ compus din ieniceri de elită „pentru al căror suflet bătălia era o plăcere“, și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor. Manevra pare să fi reușit pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. 

 

Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă de ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului este zdrobită fără drept de replică. Pierderile au fost uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiați 40.000 de ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intrară în panică și au fugit. 

 

 

Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență au fost sortite eșecului. Cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: „Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați“. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaţilor turci intră în panică şi fug dezordonat. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistenţă sunt sortite eşecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. "Niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de infangere", bocea într-o cronică mama sultanului Mahomed Fatih. În timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ştefan, scrie la rândul său: "Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulţi s-au înecat în apa Siretului, chiar şi aceia care au scăpat şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi". Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră, turcul scriind despre trista soartă a turcilor după încheierea bătăliei.

Aflăm aşadar, că otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ştefan cel Mare a tras în ţeapă toţi prizonierii turci, în afară de câteva paşale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turceşti care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănţuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc...

 

Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți au fost creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni, care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papă Sixtus al IV-lea, care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește „Atletul lui Hristos“. Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului. Așa ne-a fost dat și nouă, românilor, să scriem o pagină importantă din Istoria Lumii și Europei! 

 

Compilație de texte realizată de Miron Manega

BIBLIOGRAFIE: Descoperă.ro, GraiRomânesc.ro, Vlad Țepeș - Wikipedia, Ștefan cel Mare - Wikipedia

_____________________________________________

 

 

Afisari: 4592
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter