VASILE STROESCU, un nume aproape uitat astăzi, a fost cea mai mare personalitate a vremii sale, contribuind cu mintea şi cu banii (mulţi, foarte mulţi) la menÈ›inerea unui spirit românesc treaz, în special în provinciile ocupate. A înălÈ›at biserici, È™coli, spitale, a dat burse studenÈ›ilor din străinătate, a luptat pentru drepturile românilor, oriunde se aflau ei. A militat pentru reîntregirea României È™i a fost primul preÈ™edinte al Parlamentului de după Marea Unire. Acum îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri, în cea mai jignitoare vecinătate: pe Aleea comuniştilor.

Crochiu biografic

Vasile Stroescu s-a născut la 11 noiembrie 1845, în Trinca, judeţul Hotin, în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroiescu, menţionat documentar încă la 2 iulie 1682. Era mezinul, într-un È™ir de 15 copii, din care nu au supravieÈ›uit însă decât opt (patru fete È™i patru băieÈ›i). Se È™tie că, o vreme, familia sa s-a stabilit în Transilvania, după care a revenit în Basarabia.

Se pare că spiritul filantropic era o caracteristică genetică în familia Stroescu. Primii care au făcut astfel de acÈ›iuni au fost fraÈ›ii săi, care au încercat să susÈ›ină prin diverse donaÈ›ii învăÈ›ământul românesc din străinătate È™i câteva instiÈ›utii culturale din vechiul Regat.
Vasile Stroescu a fost un fervent susţinător al învăţământului şcolar românesc din toate provinciile ocupate pe atunci de diversele mari puteri. S-a remarcat ca filantrop prin donaÈ›iile generoase făcute pentru resuscitarea È™i consolidarea conÈ™tiinÈ›ei naÈ›ionale. Ca om politic a militat continuu pentru înfăptuirea Marii Uniri. A fost ales membru de onoare al Academiei Române È™i a fost primul preÈ™edinte al primului Parlament al României Mari.

A făcut studii la Liceul Regional din Chişinău, la liceul din Kamenes-Podolski, apoi la Liceul Richelieu din Odessa. A studiat dreptul la Universitatea din Moscova, Petersburg şi Berlin. Apoi a călătorit prin Europa şi Africa. Reîntors acasă, a fost numit judecător la Tribunalul din Hotin până la moartea tatălui său, în 1875, când a renunÈ›at la carieră şi s-a stabilit în satul Brânzeni din judeÈ›ul Bălţi.

La Hotin l-a cunoscut pe scriitorul Alexandru Hâjdeu, tatăl enciclopedistului B. P. HaÈ™deu. Mai târziu, în timpul călătoriilor în Ardeal, l-a cunoscut şi pe Octavian Goga, legând cu acesta o trainică prietenie. De altfel, Vasile Stroescu, deÈ™i a fost specialist în drept, era preocupat în egală măsură şi de istorie, de literatură È™i de ştiinţele agricole.

Nu a reuÈ™it să aibă o familie proprie, nu s-a căsătorit niciodată È™i nu a avut urmaÈ™i. A călătorit mult prin Europa, a ajuns în America È™i în Africa, dar fără a face cheltuieli extravagante. De multe ori a trecut incognito prin provinciile româneÈ™ti, pentru a vorbi mai uÈ™or cu È›ăranii, preoÈ›ii È™i învăÈ›ătorii satelor, pentru a le afla problemele È™i pentru a È™ti cum poate să-i sprijine mai bine. A fost un om cu o vastă cultură, vorbind cu uÈ™urinÈ›ă franceza, engleza, germana, italiana, rusa È™i câteva dialecte slave.

A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 9.000 ha. Le-a administrat atât de bine, încât, spre sfârÈ™itul vieÈ›ii sale, ajunsese la 25.000 ha, cărora li se adăugau mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi È™i numeroase conace. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a ajutat-o”, după cum spune istoricul Eugen Holban. Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor. A făcut donaţii substanÈ›iale cooperativelor agricole şi forestiere, fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti, pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios.

O viaÈ›ă în slujba naÈ›iunii

Vasile Stroescu a ctitorit bisericile din Şofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, a fondat spitalele din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ş.a. În 1899 a încercat să cedeze Zemstvei o parte din averea sa pentru învăÈ›ământul românesc din Basarabia, însă autorităÈ›ile È›ariste nu au fost de acord.

În 1902 a donat 200.000 lei aur pentru construirea unor È™coli în satele din Moldova. În 1906 a donat alÈ›i 200.000 lei aur pentru construirea unei catedrale la BucureÈ™ti (care nu s-a mai realizat) È™i 5.000 de coroane pentru ridicarea catedralei ortodoxe din Sibiu (care s-a realizat).
A donat 100.000 de coroane fondului cultural din Blaj, menit să sprijine È™coala românească din Ardeal.
În 1902 oferea, printr-o scrisoare adresată Ministerului de Instrucţie din România, fonduri pentru construirea de şcoli în aşezările cele mai sărace din judeţul Suceava.

În 1906, când România sărbătorea 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, Vasile Stroescu, vizitând marea expoziţie retrospectivă de la Bucureşti, a donat 200.000 de ruble pentru construirea Catedralei Intregirii Neamului, care n-a mai fost înălţată. Peste doi ani, va mai dona incă 100.000 ruble.
Cele mai multe donaţii le-a făcut pentru românii din Transilvania, mai ales pentru înfiinţarea de şcoli săteşti în limba română. În aprilie 1910, a trimis bisericii greco-catolice din Ardeal imensa sumă de 100.000 coroane, pentru a contracara efectele Legii învăÈ›ământului a lui Appony, din 1907, prin care se urmărea maghiarizarea învăÈ›ământului confesional românesc. Asta deÈ™i Stroescu era ortodox…

Pentru a înÈ›elege ce însemnau atunci 100.000 de coroane, iată câteva preÈ›uri: 100 kg grâu – 16-17,50 coroane, 100 kg porumb – 10-11 coroane, un litru de vin vechi de 2-3 ani – 0,50 coroane, un galben – 11,27 coroane, 100 mărci aur – 117,25 coroane.
În martie acelaÈ™i an, Stroescu mai trimisese 200.000 coroane Fondului Cultural din Sibiu, pentru È™colile săteÈ™ti ortodoxe, È™i încă 16.000 coroane pentru înfiinÈ›area de cantine È™colare È™i achiziÈ›ia de haine, cărÈ›i, hârtie etc.

În luna mai a trimis încă 100.000 de coroane pentru înfiinÈ›area Școlii Superioare de fete din Arad, instituÈ›ie patronată de Reuniunea Femeilor Române din Arad. CondiÈ›ia donaÈ›iei era ca edificiul cel nou să devină “un focar alo redeÈ™teptării multor generaÈ›ii”.
Până la începerea războiului, donaÈ›iile au continuat să curgă constant, cu sume cuprinse între 200 È™i 10.000 de coroane.

A susţinut înfiinţarea cooperativelor şi a băncilor populare, mai întâi in Transilvania, apoi în Basarabia. A finanţat şi primul ziar de luptă naţională de la Chişinău, “Cuvânt Moldovenesc”.
Tot el, în 1910, a ctitorit istorica formaţiune „Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni”. La 12 august 1912 a fondat „Clubul Român de Ajutor şi Cultură” în Statele Unite ale Americii, oraÈ™ul Cleveland, Ohio, în dorinţa de-ai atrage pe conaţionalii din emigraţie la cauza comună de întregire şi prosperare a naţiunii române. Până nu demult, un alt descendent din neamul Stroeştilor, pre nume Gheorghe Ştefan Donev (1909-1993), cunoscut publicist, editor, scriitor şi tipograf, colaborator frecvent la „Cuvântul Românesc”, a continuat cu prisosinţă tradiţia unchiului său în mijlocul comunităţilor româneşti de peste ocean.

După Reîntregirea României, Vasile Stroescu, care înfiinţase Partidul Naţional (condus de Iuliu Maniu), a fost ales să prezideze Primul Parlament al Tuturor Românilor, fiind, totodată, deputat în patru judeţe basarabene: Tighina, Orhei, Lapuşna şi Bălţi.

Cu puţin înaintea morţii sale, a dăruit 100 ha de pământ şi conacul părintesc de la Brânzeni pentru Şcoala Agricolă şi pentru alte două şcoli-accesorii, de lemnărie şi fierărie, plus o fermă pentru învăţământul fiilor de ţărani din zonă. Conacul familiei Vasile Stroescu din Brânzeni, Edineţ era, de fapt, un complex economic cunoscut în toată Basarabia, datorită gradului mare de rentabilitate. Complexul includea anexe de tot felul: case, hambar, oloiniţă, grajduri pentru cai, fierărie. Conacul era unul tipic pentru boierii basarabeni din a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

“Folosul naÈ›iunii, nu fala mea”

Crezul lui Vasile Stroescu a fost unul extrem de simplu, dar foarte elocvent, conform istoricilor: „Carte şi iar carte! Şcoli şi iară şcoli! Biserici şi iar biserici! Prin ele ne vom ridica sufletul şi vom fi stăpâni pe cunoştinţe… Eu îs cu totul la dispoziţiunea ţării mele cu mintea cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima şi cu toată averea mea… Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea…”

DeÈ™i a umblat foarte mult, cu toate că deÈ›inea o avere considerabilă, avea o modestie ieÈ™ită din comun. Se îmbrăca cu haine ieftine, nu frecventa localurile de lux, avea puÈ›ini slujitori. Când venea la ChiÈ™inău, de la gară spre centru, lua tramvaiul È™i nu o birjă, justificându-È™i opÈ›iunea simplu: “Tramvaiul costă 3 copeici, iar birja 3 ruble, È™i aceste 3 ruble vor fi de mare folos la vreun È›ăran din MaramureÈ™”. A donat periodic sume uriaÈ™e pentru acea vreme, milioane de ruble si de florini.

Drept recompensă pentru actele de binefacere destinate „Bisericii, cărÈ›ii şi şcolii” şi pentru contribuţia la trezirea conştiinţei naţionale, a fost ales în unanimitate Membru de Onoare al Academiei Române, pe 24 mai 1910. Singur, Vasile Stroescu se mira atunci că pentru „o faptă simplă şi firească, s-a produs atâta mişcare şi atâta zgomot”. De asemenea, a fost şi preşedinte de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc (1917), primul preşedinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei ş.a.

La 15 aprilie 1926 a plecat la cele veşnice. A avut parte de funeralii naţionale, iar la catafalcul său a fost prezent întregul guvern, în frunte cu generalul Averescu. Regele Ferdinand şi Regina Maria au trimis coroane de flori, la fel Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Senatul Ţării.

A fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, pe Aleea Teilor. Acum i se spune Aleea Comuniştilor. De ce? Acolo au fost înmormântaÈ›i ulterior comuniÈ™tii nomenclaturii staliniste (o mare parte dintre aceştia). Sunt de fapt ruÈ™i, evrei, ucraineni sau alte naÈ›ii, majoritatea cu nume românizate. La căpătâi au câte o stelă funerară pe care sunt săpate secera È™i ciocanul, simbolul “religiei” lor. Şi mai trist e faptul că, în timp ce mormintele ocupanÈ›ilor torÈ›ionari sunt relativ bine îngrijite, la mormântul lui Vasile Stroescu buruienile se înalÈ›ă triumfale peste un gard rupt, care demult a fost cuprins de rugină.

Nu sunt xenofob È™i nici extremist, dar mi se pare cinic să înconjori mormântul unuia din cei mai de seamă părinÈ›i ai statului naÈ›ional unitar roman cu mormintele celor care au pus umărul la demolarea lui. În plus, nu văd de ce aparÈ›inătorii de alte religii să fie înhumaÈ›i într-un cimitir creÈ™tin ortodox. Printre numele săpate sub secera È™i ciocanul internaÈ›ionalist se află Pavel Cristescu (nume real Kleinman), evreu născut la ChiÈ™inău, venit aici cu valul terorii roÈ™ii È™i înscăunat între anii 1949-1952 ca È™ef al MiliÈ›iei, cu grad de general-locotenent. Din această poziÈ›ie a dirijat deportările masive din acei ani. Pentru aceste “merite”, torÈ›ionarul a fost È™i decorat în timpul vieÈ›ii, iar după moarte a fost depus pe această alee. Nu spun că È™i aceste personaje, oricât rău au făcut, nu ar avea dreptul la un loc de veci. Dar este, cum spuneam, cinic ca un adevărat Părinte al NaÈ›iunii, cum a fost Vasile Stroescu, să-È™i doarmă somnul de veci între mormintele torÈ›inarilor.

Numele lui Vasile Stroescu mai este amintit în zilele noastre doar într-un număr redus de publicaÈ›ii, iar numele său îl poartă doar câteva străzi. Una este în BucureÈ™ti, pe lângă FoiÈ™orul de Foc. Spre ruÈ™inea edililor din Sibiu, Arad, Cluj, BraÈ™ov È™i IaÈ™i, care au beneficiat din plin de gesturile filantropice ale acestui mare Mecena al culturii şi spiritualităţii naţionale, în aceste oraÈ™e nu È™tiu să fie vreo stradă care-i poartă numele. Dar cea mai mare batjocură, îngăduită şi chiar „administrată” de instituţiile statului român, este „asedierea” postumă, prin simbolurile terorii staliniste, a uitatului mormânt al lui Vasile Stroescu din Cimitirul Sfânta Vineri.

N.R. Vasile Stroescu era fratele bunicului după mamă al pictorului Adrian Prisecaru (stabilit la New York), acesta fiind tatăl lui Andrei Prisecaru-Raţiu (Prinţul Raţiu).