Se încarcă pagina ...

Răscoala de la 1907 - manipulare geopolitică austro-ungară, instrumentată de la Cernăuti

Data publicarii: 06.03.2017 19:09:00

 

S-au împlinit 110 ani de la izbucnirea cealei mai mari răscoale țărănești a secolului XX - răscoala de la 1907 - și încă suntem departe de a cunoaște totul despre cauzele reale ale acestei uriașe revolte care a cuprins întregul regat al României. Se știe însă că în spatele marilor mișcări sociale se ascund de cele mai multe ori interese oculte externe, unele cu caracter geopolitic și chiar globalist. Cel mai concludent exemplu din istoria modernă a Europei îl constituie revoluțiile pașoptiste, de la care România nu a făcut excepție.

 

Un exemplu autohton este și răscoala de la 1907. Ea a avut două aspecte ocultate parțial sau total de istoria oficială: caracterul antievreiesc și caracterul geopolitic, prin amestecul efectiv al serviciilor secrete austro-ungare în politica statului român. Aceste servicii nu numai că s-au „amestecat”, dar chiar au declanșat și întreținut această mare mișcare socială.

 

Caracterul antievreiesc se referă la momentul declanșării răscoalei de la 1907 și a fost aproape tot timpul ascuns de ochii opiniei publice. Dar și aici trebuie făcută precizarea că răscoala nu a fost în mod explicit antievreiască, ci în mod implicit. Căci nu împotriva comunității evreiești s-au ridicat țăranii, ci împotriva arendașilor din Moldova, care erau în majoritate evrei. Iar principalul „vinovat” al „cauzei” a fost Mochi Fischer, care deţinea în arendă 11 moşii, însumând sute de mii de hectare.

 

Mochi Fischer, arendașul fără scrupule

 

Contextul intern al momentului era acela că, în 1906, în nordul Moldovei, arendaşii îşi disputau ultimele moşii rămase în stăpânirea boierilor. Ultima dintre acestea era cea de la Flămânzi a lui Mihalaki Sturdza.  Boierul dorea să se mute la oraş iar pe moşie se băteau doi arendaşi evrei, Mochi Fischer şi cumnatul său, Berman Juster. Pentru a obţine sprijinul ţăranilor şi a-l convinge pe boier, Mochi Fischer a promis oamenilor învoieli avantajoase. „Pentru a obţine sprijinul ţăranilor, omul arendaşului a promis tot ceea ce doreau să audă ţăranii. Sunt documente în acest sens. În primul rând, că vor avea mai mult timp pentru a-şi ara ogoraşele. De altfel, despăgubirea pentru zilele de muncă la care nu se prezentau era acceptabilă“, spune istoricul botoşănean Ionel Bejenaru. Mochi Fischer a câştigat sprijinul ţăranilor, dar nu şi-a ţinut cuvântul. Dimpotrivă, a refuzat să încheie înţelegerile convenite cu ţăranii. 

 

În acel moment, ura împotriva arendaşilor a crescut. Prefectul de la acea dată al Botoşaniului, Jules Văsescu, a prevăzut dezastrul și a plecat de urgenţă la Flămânzi, unde l-a somat pe arendaş să semneze contractele de învoială promise ţăranilor.   

 

„Plângerea ţăranilor este justă şi este de dorit ca domnii arendaşi să o îndeplinească. Ei sunt vinovaţi şi numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. Ba din contră, e de prevăzut că la primavară (n.r. - în anul 1907) arendaşii nevoind a da pămînturi la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza insuficienţei legei, nu va putea preveni asemenea dezordine“, scria îngrijorat prefectul Văsescu Ministrului de Interne.   

 

Contele Alois Aerenthal, „păpușarul” austro-ungar al răscoalei

 

Acest context reprezintă însă doar interfața vizibilă a evenimentelor. Mai ales că anul 1907 nu reprezenta punctul maxim al disperării sociale. Dacă foametea ar fi fost cauza de fond a răscoalei, momentul cel mai propice în acest sens ar fi fost anul 1904 când, într-adevăr, țăranii chiar ajunseseră la disperare. În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

 

În spatele acesteia se ascundeau, de fapt, interese externe de cu totul altă natură. Ba chiar un plan secret care urma să pună România pe linie moartă, în cazul în care românii din Transilvania ar dori să se desprindă de Imperiu. Această teză, bine fundamentată și argumentată, este susținută, într-un articol extrem de interesant („Răscoala de la 1907, scenariul pregătit de Imperiul Austro-Ungar”), pe site-ul Lovendal.ro.  „Păpușarul” evenimentelor din România, respectiv extinderea răscoalei din 1907 în toată țara, a fost contele Alois Aerenthal, ministrul Afacerilor Externe al Austro-Ungariei, unul dintre partizanii doctrinei habsburgice „A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo - Austria trebuie să conducă întreaga lume).

 

În linii mari, izbucnirea unei răscoale țărănești în România era plauzibilă. Căci, la începutul secolului XX, în plină epocă a industrializării şi a progreselor ştiinţifice, ţăranul român trăia încă în Evul Mediu. Satele nu beneficiau de asistenţă medicală eficientă, iar copiii ţăranilor mergeau la şcoală pe apucate, când nu aveau treabă la câmp. Sărăcia, mizeria şi analfabetismul erau flagelul lumii rurale din acea perioadă, după cum reiese din documentele epocii.     

 

Nici împroprietăririle din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, nici cele din 1879, nu rezolvaseră problema ţăranilor. „Ţăranii cer mereu pămînt. Ei socotesc că, dacă li se va da pământ cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte. Dovada este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi. Pământurile date la 1864 si la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire. Altele s-au arendat pe nimic la cămătari, iar cei care au pământul întreg se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine“, arăta Spiru Haret la 1905. 

 

Așadar, situația generală a clasei țărănești din România oferea, în spațiul european, premizele de imagine ale unei mișcări sociale credibile, în cazul că aceasta s-ar fi produs. Aceste premize n-au fost ignorate nici de contele Alois Aerenthal.  

 

Interes ca un asemenea eveniment să se întâmple avea și Imperiul Țarist, căci o Românie vulnerabilă putea deveni, în împrejurări favorabile, o pradă de război  ușoară sau o monedă de schimb geopolitic. Dar, cum Nicolae al II-lea Romanov avea mari probleme interne (pierderea întregii flote orientale și baltice în războiul ruso-japonez și izbucnirea revoluției ruse din 1905, preambul al celei din 1917), nu se poate spune că Rusia ar fi fost aceea care a regizat mișcările sociale din 1907 din regatul României. Ohrana țaristă și masoneria rusească au avut și ele, desigur, implicarea lor, dar mai în surdină și în plan secund, căci serviciile secrete ale Imperiului Austro-Ungar (care era dușmanul istoric al Rusiei) preluaseră inițiativa și lucrau implicit și în favoarea țarului. Se poate spune astfel că Rusia a fost doar un catalizator discret al răscoalei românești de la 1907, nu un declanșator al ei.


„Cadouri” geopolitice la aniversarea domniei lui Franz Joseph

 

În acest timp - arată Lovendal.ro - , în Imperiul Austro-Ungar era mare fierbere. Se apropia aniversarea a 60 de ani de domnie a lui Franz Joseph (în 1908) și întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudea din greu să îi ofere un cadou demn de majestatea sa imperială. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea, totuși, Abdul-Hamid al II-lea, sultanul Imperiului Otoman. Spre a-l împiedica pe acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă componentă nominală a Imperiului Otoman. Ambele evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitatea de a reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa iar Austro-Ungaria și-a adjudecat total Bosnia-Herţegovina. Singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, în compensație, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

 

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai Austro-Ungariei, respectiv Serbia şi Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Herţegovinei la Austro-Ungaria, protestând vehement și cerând compensaţii. Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, așa cum făcuse de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Rusia era însă într-un mare impas căci, după ce flota şi armata îi fuseseră distruse de japonezi între 1904-1905, au urmat doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul țara în haos. Totuşi, ţarul Nicolae al II-lea (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a văzut confruntat cu un ultimatum sever din partea Berlinului şi a Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat, în cazul sprijinirii Şerbiei. Cauza sârba trebuia abandonată…

Astfel, anul 1908 aducea, pentru Franz Joseph, umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei.

 

Agenția de spionaj de la Cernăuți

 

Mai era, conform site-ului Lovendal.ro, o singură țară de pus cu botul pe labe, pentru ca Franz Joseph să fie fericit de ziua lui: România. Şi ea, ca şi Serbia, avea teritorii naţionale şi populaţii asuprite de dubla monarhie; şi ea visa la revanşă; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită până în anul de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci, poate, nu ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a eşuat - concluzionează Lovendal.ro.

 

Istoricul Karl Scheerer a observat că, în preajma anului 1907,  un nou tip de atenţie îi era acordat României de către imperiul Austro-Ungar. O răscoală care ar fi pus puterea de la Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia, solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru „salvarea” situaţiei în zonă, ar fi anulat orice posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor transilvăneni. Așa că Alois Aerenthal a început să „lucreze” în direcția aceasta.

 

Centrul de „operații” a fost stabilit la Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase o oficină de spionaj, mascată de un birou de plasare de forţa de muncă şi bani în România, birou condus de un anume N. Eidinger, prieten al arendașului Mochi Fischer din Moldova. În anul 1905, Eidinger a deschis un birou comercial la hotelul Athénée Palace din Bucureşti, unde început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României.

 

Manipularea prin presă. Rapoartele oficiale

 

Rolul decisiv în marea manipulare ce avea să se deruleze a fost mass-media vremii, în special ziarele Adevărul, prin Constantin Mille, Facla, prin N.D. Cocea, și Universul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: „Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va “lucra” şi cu alte gazete, precum Epoca, ale căror „articole erau scrise” - mărturisea acelaşi Günther – „pe biroul meu”. Cel care a lansat cifra de 12.000 de morţi în tragicele evenimente a fost însă N.D. Cocea (cam așa a procedat și Silviu Brucan în decembrie 1989, punând în circulație cifra de 60.000 de morți în revoluție).

 

Imediat după refuzul lui Mochi Fischer de a încheia înţelegerile convenite cu ţăranii  (și fuga acestuia la Cernăuți, la prietenul său N. Eidinger) pe miile de hectare arendate de Fischer au început să apară personaje ciudate, care dădeau de băut la toată lumea şi îndeamnau la violenţă. Atacau primăriile și posturile de jandarmi, fiind  înarmaţi şi cu o evidentă pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ, arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor atacurilor.  

 

În perioada 4-6 martie 1907, atât Botoşaniul, cât şi Dorohoiul au fost zguduite de revolte la care au participat ţăranii din împrejurimi, dar şi orăşenii. Cele mai importante revolte au fost cele ale mahalalei Botoşaniului, unde au fost împuşcaţi opt oameni. Atunci, la oraş, localnicii s-au revoltat împotriva evreilor susţinând lucrătorii agricoli, în timp ce ţăranii se revoltaseră împotriva arendaşilor evrei.   Iată ce scria prefectul de Botoșani Jules Văsescu, într-un raport din 5 martie către Ministerul de Interne: „Revolta din oraş a fost mare. Un număr de vreo câteva mii de locuitori din satele vecine, conduşi de mahalagii din oraş şi mai ales de lipoveni, au năvălit în oraş pe toate barierele. Forţele de care se dispunea, 350 de oameni, au fost impotente de a împiedica devastările. Armata fiind înconjurată din toate părţile, a fost obligată a se retrage cu încetul spre centrul oraşului. Pe la 11 ore, înarmaţi cu revolvere si bâte, au năvălit asupra unei companii de soldaţi conduşi de domnul maior Boureanu. Domnul maior Boureanu a fost strivit de loviturile primite, mai mulţi soldaţi au fost răniţi. [...]. Inspectorul comunal care se afla în localitate raportează că locuitorii au declarat că nu vor să reînceapă lucrul, oprind şi pe consătenii lor de a lucra până nu vor regula chestia pământului cu arendaşii Fischer“. 

 

 

Telegramă trimisă autorităţilor centrale. Este semnalată situaţia de la Botoşani

 

La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute totuși sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau „marile masacre”. Titlurile vuiau: „Refuz de a ieşi la munca câmpului”, „Ridicarea recoltelor cu forţa”, „Se trage în ţărani“.

 

Prefectul de Focşani, Aguletti, comunica lapidar capitalei: „Ziarele răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se află Adevărul şi Universul. Din acest moment apare într-adevăr şi răscoală reală, căci ziarele relatează – fals – ştirea conform căreia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revolta, s-au şi semnat contractele atât de dorite de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar şi o… răscoală”.

 

Take Ionescu înțelege diversiunea. Regele decide trecerea la represalii

 

Primii care și-au dat seama de gravitatea și substratul situaţiei au fost Take Ionescu şi Carol I. Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi apără deloc pământurile, s-a dus la rege, solicitându-i intervenţia imediată. Acesta a ordonat, pe 7 martie 1907, ocuparea militară a frontierei de la Suceava la Mihăileni, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari.

 

Era însă prea târziu pentru această măsură. Urmând liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: „oameni călări mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, prădând, dând foc, omorând”.

 

 

De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult exagerate, despre răscoală, presa vieneza n-a găsit un alt subiect mai interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră. Carol I se mira chiar, într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman, de „depeşile fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… Mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin răspândirea acestor depeşi… Acest ziar a publicat toate ştirile posibile”. Imediat, presa internaţională a începuta să anunţe iminenta prăbuşire a României.

 

Încă înaintea izbucnirii evenimentelor - observă  Lovendal.ro - , la 1 martie 1907, Aerenthal ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei austro-ungare din Bucureşti o intervenţie dură. La 26 martie, după ce „intuiţia” remarcabilă a lui Aerenthal se împlinise, el anunţa „că nu poate privi cu indiferenţă răscoalele care bântuie România […] Trebuie să ne ocupăm de marile tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă”. Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o intervenţie dincolo de Carpaţi. Toate condițiile erau îndeplinite pentru ca, în aplauzele Europei, îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal să poată ocupa ţara.

 

Franz Joseph strică planurile contelui Aerenthal. Sfârșitul răscoalei

 

Lucrurile s-au oprit însă aici. Pe 12 martie regele Carol a provocat retragerea conservatorilor de la putere şi venirea liberalilor. Lucrurile au luat o întorsătură total neașteptată pentru contele Aerenthal. Noul guvern, în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, ministru de Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune rapid ordine în ţară. La 18 martie 1907 s-a declarat starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, chiar s-a tras în țărani şi s-au operat aproape 10.000 de arestări.

 

Curând, situaţia a început să se normalizeze şi s-a văzut clar că noul guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală dată planului Aerenthal a venit chiar de la Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) care nu știuse, se pare, despre scenariul ministrului său de Externe.

 

În momentul în care a aflat că se pregătea o intervenţie militară în România, împăratul a oprit toată operațiunea. Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume, iar împărăteasa Sisi (asasinată în 1898, la Geneva) avusese o relație foarte apropiată cu regina Elisabeta.

 

Astfel, Aerenthal nu numai că nu a primit susţinere din partea împăratului, dar chiar Franz Joseph a fost cel care i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, lui Carol, felicitându-l pentru reprimarea răscoalei. Ziarele vieneze au înţeles imediat că suveranul se exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.

 

Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi exprimat-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi. Ca atare, în timp ce Brătianu şi Averescu foloseau armele pentru a înăbuşi răscoala, regele român s-a adresat celor care puteau interveni direct la sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Aceștia au reacționat în consens, anunțând imediat că nu consideră necesară o intervenţie în România.

 

Unde au dispărut dosarele?

 

Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urmă doar oameni năuciţi de cele întâmplate. Ceea ce nu s-a înțeles nici până acum, toate explicațiile istoricilor fiind doar simple supoziții, este dispariția enigmatică a unei mari părți a dosarelor privind marea răscoală. Într-o analiză pe această temă („Câţi ţărani au fost ucişi în 1907?”), istoricul Ioan Scurtu făcea următoarea relatare:

 

„În 1912, ministrul de Interne Alexandru Marghiloman a constatat că din arhiva instituţiei pe care o conducea lipseau 30 de dosare din anul 1907. Imediat, conservatorii au declanşat o virulentă campanie împotriva liberalilor, acuzându-i că au sustras dosarele care conţineau documente despre „instigaţiile la răscoală” ale PNL, precum şi ordinele de „măcelărire în masă” a ţăranilor, date de guvern.

Extrem de caustic s-a dovedit a fi Nicolae Filipescu, care cerea pedepsirea „asasinilor”. În această atmosferă, fruntaşul liberal Mihail Pherekyde s-a prezentat în audienţă la Carol I, cerându-i ca „dacă în adevăr la 1907 s-au săvârşit omoruri inutile din ordinul miniştrilor, regele, în virtutea drepturilor ce-i acordă Constituţia, să trimită în judecată pe miniştrii de la 1907”.

Suveranul i-a declarat că nu exista nici un motiv să fie trimis în faţa Curţii de Casaţie fostul guvern, fiindcă, „venit la putere în 1907, în împrejurări foarte grele, el şi-a făcut datoria pe deplin şi atunci şi în cursul guvernării sale, spre deplina satisfacţie a Coroanei”. În consecinţă, regele l-a chemat la el pe Alexandru Marghiloman, în ziua de 24 februarie, cerându-i ca Partidul Conservator să înceteze agitaţiile în legătură cu represiunea din 1907. „Dosarele sunt la mine!” a spus Carol I, iar la observaţia lui Marghiloman că era necesar ca aceste dosare „să se întoarcă la Minister, chiar de ar trebui sigilate”, Carol i-a replicat ironic: „Da, poate le voi lega chiar eu împrejur cu sfoară”. La întrebarea lui Marghiloman: „Dar ce pot răspunde unei interpelări?”, regele i-a recomandat: „Veţi putea spune că dosarele sunt acolo unde trebuie să fie; oricând pot avea dosare la mine; am dosare şi de la Afacerile Străine”.

 

Visul care l-a ucis pe Carol I

 

Explicaţia oficială a acestei atitudini a lui Carol I fost aceea că regele nu dorea o judecare a foştilor miniştri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere. Motivul nu stă însă în picioare, căci regele interzisese deja două procese similare - al liderilor conservatori din 1871-1876 şi cel al lui I.C. Brătianu din 1888 (când avusese loc o altă mare răscoală). În legătură cu aceasta, Alexandru Candiano-Popescu îşi aminteşte că regele le-a declarat conservatorilor că, dacă persistă în intenţia de a-l judeca pe Brătianu, el va merge zilnic cu trăsura la închisoarea lui Brătianu şi îi va încredinţa guvernul, „amândoi conducând ţara de la puşcărie”.

 

 

Explicația atitudinii lui Carol I este, se pare, legată de tentativa de imixtiune externă a contelui Alois Aerenthal, iar această teză e susținută și de Lovendal.ro. Dacă s-ar fi aflat că în spatele răscoalei este Imperiul Austro-ungar, rămânerea României în alianţă cu acesta alături de Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianţa cu Puterile Centrale, în special cu Germania natală, reprezenta visul secret  al lui Carol. Vis care îl va duce însă în mormânt, în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat să intre în război de partea Germaniei. Pentru a apăra acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care arătau clar că Austro-Ungaria - aliată noastră, dar şi a Germaniei - încercase desfiinţarea ţării. Iar Carol I n-a putut să accepte prezentarea unui asemenea adevăr.

 

P.S. Numărul morților de la 1907 nu a fost nici 12.000, cât a pretins N.D. Cocea, nici 11.000, cât a acreditat Constantin Mille. A fost, conform unui memoriu ulterior adresat de mareșalul Alexandru Averescu (ministru de Război în timpul evenimentelor) patriarhului Miron Cristea, de 2.500: „Am putut, găsindu-mă în mijlocul unei răzvrătiri de fapt şi generale - scria mareșalul Averescu - , să ordon şi să restabilesc ordinea repede şi fără vărsări de sânge. Cu toate ororile din Oltenia, au pierit în acele răscoale numai 2.500 în toată ţara, cuprinzând şi militarii asasinaţi”...

Istoria acestui joc manipulatoriu al cifrelor avea să se repete în decembrie 1989...

 

BIBLIOGRAFIE

„Răscoala de la 1907”, scenariul pregătit de Imperiul Austro-Ungar

Acad. Ioan Scurtu , „Câţi ţărani au fost ucişi în 1907?”

Cosmin Zamfirache, „Secretul istoric antisemit al Răscoalei de la 1907”

Lucian Zeev HERȘCOVICI, „Despre răscoala din 1907 așa cum n-ați învățat la școală”

Miron Manega, „RĂSCOALA DE LA 1907, o chestiune ţărănească, dar mai ales evreiască”

 

 

Afisari: 2473
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter