Modernizarea României, în ultimele două secole, a fost una relativă, fragmentară, imperfectă. De la fanarioţi încoace, ne a aflăm într-o perpetuă societate de tranziţie. Una din explicaţiile acestei nesfârşite stări de tranziţie poate consta în faptul că entitatea statală românească modernă a fost constituită pe un fundament greşit/eronat. Iar vinovatul nu este străinul, ci noi înşine. Adică cei care au constituit statul românesc modern (începând cu Al. I. Cuza). Noi nu am creat o civilizaţie românească modernă, a noastră, ci am imitat-o, am preluat-o de la alţii (de la francezi, de exemplu). Iar cei care au făcut-o (tot de la Cuza încoace), au făcut-o prost. Statul român modern, din chiar momentul edificării sale, a fost unul parazitar, tratându-şi cetăţenii ca supuşi, agresându-i permanent.
Rasismul social, la români, a fost o realitate mai mult decât în Rusia ţarilor. Comportamentul “elitei” noastre politice faţă de naţiune a fost unul dispreţuitor, vindicativ şi răzbunător, în situaţiile de grave tulburări sociale. Inegalitatea socială, la noi, a reprezentat o realitate îndelungată. Străinul, şi nu elita politică, a impus egalitatea tuturor românilor în faţa legii (vezi Convenţia de la Paris, 19 august 1858). Când Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al României, a emis o circulară prin care interzicea latifundiarilor să-i bată pe săteni, aceştia, de cum au primit ordinul respectiv, când li se năzărea, îi culcau pe ţărani la pământ (ordinul lui Kogălniceanu fiind prins după gât) şi ordonau bătaie, şi iar bătaie, strigând, între timp, către torţionar: “Păziţi poronca stăpânirii, măi! Să nu vă atingeţi de ea!” (de hârtie, adică…). Cazul de mai sus l-am găsit în Amintirile lui Radu Rosetti şi este mai mult decât grăitor.
Aşa-zisa modernizare a României – hai să fiu în ton cu I. L. Caragiale - de la 1848 încoace, a fost mai mult decât relativă, a fost începută şi amânată la nesfârşit, nearticulându-se într-un sistem instituţional legislativ care să fi avut drept scop ocrotirea şi prosperitatea românului, ci reversul. Statul român, în ultimele două secole, şi-a tratat propriii cetăţeni nu ca pe cetăţeni, ci ca pe supuşi, ca pe o masă umană amorfă; deriva noastră istorică pe acest teren este o certitudine. Că am dreptate, nici nu se pune problema. Gravele crize sociale traversate de societatea românească modernă (1888, 1907, 1945-1964 etc.), dovedesc justeţea punctului meu de vedere. România modernă a reglementat relaţiile de proprietate în favoarea unei oligarhii care, cu foarte puţine excepţii, nu a vrut cu niciun chip să renunţe la privilegii, la rasismul de clasă.
Aşadar, în România modernă, românul nu a fost tratat de Stat ca un cetăţean, cu respectul ce-l merita, din plin, ci ca un supus, bun de pus la muncă, peste puteri, furat, minţit, bătut tocmai de statul pe care el îl ţinea pe umeri, îi asigura existenţa… În toată aşa-zisa perioadă modernă, calitatea de cetăţean a românului a fost mereu violată; libertatea lui, în ciuda Constituţiilor existente, a fost golită de conţinut, pocită, limitată, călcată în picioare.