Se încarcă pagina ...

REABILITAREA LUI NEGRU VODĂ (II). Întemeietorul

Data publicarii: 26.02.2013 19:18:00


 

Să vedem care au fost cauzele care l-au determinat pe  Radu Negru Vodă să trecă din Ţara Făgăraşului şi Amlaşului, unde era mare herţeg al acestor ţinuturi, în Tara Românească. Titlul de mare „herţeg”, termen germanic preluat de maghiari, avea sensul de mare domn sau  principe, fiind utilizat şi de Mircea cel Bătrân, în actele domneşti.

         

Pentru a putea înţelege mai bine acest eveniment, vom analiza situaţia existentă în Transilvania, la sfârşit de secol XIII.

          

Pe fondul vechilor neînţelgeri dintre românii şi maghiarii din Transilvania, între anii 1285 şi 1290, acestea se transforma în conflicte armate. Refuzul constant de a acorda drepturi populaţiei româneşti, începerea restrângerii autonomiei voievodatelor şi cnezatelor româneşti, privilegii speciale acordate celorlalte trei naţii favorizate, maghiarii, secuii şi saşii, vor duce la izbucnirea unor adevărate războaie civile.  Toate acestea vor culmina, în anul 1290 cu revolta voievodului Transilvaniei însuşi, Roland Borşa, împotriva regelui maghiar. Borşa împreună cu fraţii săi, şi sprijiniţi de o parte din nobilii români si cumani, organizează o ambuscadă şi îl asasinează pe regele Ladislau al IV-lea (1272 – 1290), la Cheresig, localitate în actualul judeţ Bihor. Fraţii Borsa sperau în câştigarea unei autonomii totale a Transilvaniei faţă de coroana maghiară sau chiar a separării de aceasta.

       

În timpul acestor confruntări este mai mult ca sigur că va fi fost implicat şi Radu Negru, voievodul Ţării Făgăraşului. Se pare însă că implicarea lui se va dovedi foarte dezagreabilă regelui maghiar Andrei al III-lea (1290-1301), astfel încât împotriva lui se va demara o campanie de intimidare. Magistrul Ugrinus, supusul regelui, va solicita în  faţa Adunării Obşteşti a Nobililor, a Saşilor, Secuilor şi Olachilor, întrunită în a şasea duminică înainte de Paşti a anul 1291  la Alba Iulia, restituirea a două moşii din Făgăraş şi Sâmbata, de care fusese candva deposedat (Ioan Cavaler de Puşcariu - Ugrinus, 1291). Andrei al III-lea, având ca motiv, plângerea supusului maghiar, va restitui acestuia cele două moşii, anulând în acelaşi timp autonomia Ţării Făgăraşului, aceasta fiind trecută în posesia coroanei maghiare. Edictul emis de cancelaria regală în primavara anul 1291 este primul document care face referire indirectă la Negru Voda şi la conflictele existente în acele timpuri între români şi maghiari.

        

Voievodul Ţării Făgăraşului devine persona non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar sau a merge pe calea surghiunului.

        

Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români, Voievodul Ţării Făgăraşului şi Amlaşului, Radu Negru, însoţit de supuşii lui, trec graniţele Transilvaniei şi se asează în Ţara Românească, în vara-toamna anului 1291.

 

 

De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacţie la un asemenea gest al voievodului român? Deoarece anul 1292 aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei şi Banatul de Severin. Ocupat cu invazia tătară, regele Andrei nu va mai avea resurse să intervină pentru a-l urmări şi pedepsi pe Radu Negru şi supuşii lui.   

         

Acceptarea în Muntenia a lui Radu Negru Vodă s-a facut în baza bunei relaţii existente, din timpuri, între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor. Un fenomen similar se va produce şi  în Moldova, unde Dragoş Vodă va fi acceptat de către conducătorii locali, chiar dacă acesta venea în numele coroanei maghiare, dar era maramureşan, vorbitor de limbă română.

 

„...şi au domnit ani 24”

  Existenţa acestui Radu Negru, Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului, va fi cheia pretenţiei ulterioare a viitorilor Domni ai Ţării Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor două provincii româneşti din Transilvania. Pentru că altfel nu se poate explica acest fenomen; regii maghiari niciodată nu au dăruit provincii, ci doar le-au luat în proprietatea lor.

 

      Letopiseţul Cantacuzinesc face precizarea că „decălecatul” şi „întemeierea” ţării a fost de lungă durată. Cronica menţionează întemeierea oraşelor Câmpulung şi Argeş, construirea de biserici şi de case domneşti, extinderea teritoriului până la apa Siretului şi la Brăila, întemeierea unor oraşe şi sate în zona Dunării. Toate acestea nu s-au putut realiza într-un an sau doi, iar cronicarul face specificaţia că acestea sau făcut pe toată durata domniei lui Radu Negru Voievod: „şi au domnit ani 24” . Dacă facem un simplu calcul matematic, adunat aceşti 24 de ani la anul descalecatului 1291, obţinem 1315. Ştim sigur din documente ca, în anul 1317, Basarab I era domn al Ţării Româneşti, ceea ce ne duce la identificarea anului din care devine domn: 1315.     

 

Cu ce argumente susţinem aceste afirmaţii?

       Cronica rimată a lui Ottokar vorbeşte depre luptele interne pentru ocuparea tronului, după moartea regelui Ungariei,  Wenceslav al III-lea de Boemia (1301 – 1305), asasinat la vârsta de doar 17 ani, în timpul unei călătorii în Polonia. În lupta celor doi candidaţi la tronul Ungariei, Otto al III-lea de Bavaria şi Carol Robert de Anjou, va interveni şi puternicul voievod al Transilvaniei, Ladislau Kan. După doi ani de domnie a lui Otto al III de Bavaria (1305 – 1307), acesta intră în conflict cu Ladislau Kan, în anul 1307,  care-l ia prizonier şi-l trimite în prizonierat lui Radu Negru Vodă, “domn (Herr) peste ceilalţi” şi al cărui ţinut se numea “ţara valahilor” (Walachen lant).

 

Mai mult ca sigur, încredinţarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă s-a făcut pe considerente de încredere. Ladislau Kan îl cunoştea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor mai sus menţionate, petrecute între anii 1285 si 1291. Acest fapt denotă din nou legaturile existente între cele doua provincii şi conducătorii lor români. Să amintim că, în urma morţii lui Ladislau Kan, fiii acestuia se vor refugia în Ţara Românească, în timpul lui  Basarab I.

     

Cronica lui Ottokar mai specifică şi faptul că domnul Valahiei, la un oarecare timp de la acest eveniment, s-ar fi imbolnavit şi ar fi murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsă divină împotriva nedreptăţii şi cerând eliberarea prizonierului. Să nu uităm însă că acest cronicar, Ottokar, fiind de origine germană, a încercat să-i creeze o aura romantică conaţionalului său, Otto de Bavaria.

      

Prin informaţiile date de acest Ottokar, corelate cu Letopiseţul Cantacuzinesc, se confirmă anul 1315, ca ultim an al domniei lui Radu Negru Voievod şi prim an al domniei lui Basarab I.

 

În sprijinul celor afirmate, vom reaminti eroarea produsă cu ocazia refacerii înscrisului pisaniei de pe frontonul Bisericii de la Câmpulung:  “Biserica s-au început, s-au zidit şi s-au săvârşit de bătrânul şi preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti şi din început au fost zidită această sfântă dumnezeiască biserică, când au fost cursul anilor de la Adam şase mii opt sute douăzeci şi trei (6823 = 1315 n.a.) .  

 

Laurencius de Longo-Campo

Cronica menţionează că, la începutul descălecatului, Radul Negru Vodă poruncise construcţia unei biserici la Câmpulung, iar apoi la Curtea de Argeş. Anul începerii acestor construcţii este anul 1291 sau1292. Anul terminării construcţiei bisericii este 1315, an inscripţionat pe pisanie.

 

O altă confirmare a prezenţei lui Negru Vodă în Ţara Românească este  existenţa unei pietre tombale din Biserica Catolică din Câmpulung, pe care este menţionat comitele săsesc al oraşului. Inscripţia, făcută în anul 1300, care este cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească, are următorul text: "Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC" ("Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300"). 

 

Cine este acest comite? Cum de apare un comite sas la Câmpulung în tinutul Argeşului?

       

Letopiseţul Cantacuzinesc face afirmaţia că Radu Negru, la trecerea lui în Ţara Românească, a fost însoţit de “mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. 

 

        Radu Negru a fost însoţit, în afară de români, şi de alte persoane aflate în conflict cu coroana regală, unguri, saşi şi români ardeleni. Pentru „Întemeierea” ţării,  Radu Negru avea să se sprijine pe cnezii şi voievozii munteni, dar şi pe oamenii lui fideli din Ardeal, indiferent că erau maghiari, saşi sau români ardeleni. Conspiraţiile vremii şi asasinatele frecvente nu îi permiteau acestuia să aibă încredere în orişicine. Numirea lui Laurencius, cel numit de Longo-Campo, în funcţia de comite (primar)  al oraşului s-a facut în baza experienţei şi priceperii acestuia în problemele administrative.

 

       O alta confirmare a existenţei unui stat valah, în jurul anilor 1300, condus de către un principe valah, ne-o oferă istoricul bizantin Nicefor Gregoras (cca. 1295 - 1360) care în lucrarea sa "Istorii Bizantine", elaborată în 37 de cărţi, scriind despre regele Serbiei, Ştefan Milutin (1282 - 1322), nu uită să specifice despre necazurile matrimoniale ale acestui domnitor: "Ştefan Milutin peţi cam pe la 1300 pe Evdochia, sora Împăratului Andronic, cerere care aduse pe Împărat în mare încurcătură, fiindcă, deşi el ţinea la prietenia regelui, sora lui însă refuza să-l iee în căsătorie, deoarece regele fusese căsătorit încă de trei ori. Cu cea dintâi femeie, fiica principelui Valahiei, nu trăise decât puţin timp şi o retrimise în patria ei. Luând în căsătorie pe sora soţiei fratelui său, pe care o scoase dintr-o mănăstire; dar biserica, nevoind să recunoască legitimitatea unei atare însoţiri, principele fu nevoit s'o lepede curând după aceea şi el luă în căsătorie pe fiica domnului Bulgariei, Sfendislav; dar răcindu-se iubirea şi către aceasta din urmă, căuta acuma o încuscrire mai strălucită" (A.D. Xenopol - Istoria Românilor din Dacia Traiană).

 

"Negro Voeuoda di natione Ungaro, padre di Vlaico"

        Cronicarul bizantin nu face confuzie între Valahia şi Vlaho-Bulgaria. Conducătorul Valahiei este numit principe, "herţeg" în limba maghiară, aşa cum este prezentat Negru Vodă în toate documentele. Interesant este însă faptul ca deformarea numelui personajelor apare şi la Gregoras: ţarul vlaho-bulgar Teodor Sviatoslav (1300-1322) este prezentat sub numele de "Sfendislav",  deformări făcute şi de alţi scriitori şi copişti în documentele timpului, legat de numele Negru Vodă. Care, în documentul maghiar de la anul 1332, este menţionat prin numele tatălui său, Tihomir.

      Menţiunea lui Gregoras despre principele Valahiei ne aduce o informaţie foarte important: existenţa unei fiice a lui Radu Negru Vodă, al cărui nume nu-l cunoaştem din păcate.     

În ajutorul celor prezentate mai sus vine şi informaţia dată de Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352, urmatoarele: "Negro Voeuoda di natione Ungaro, padre di Vlaico, nel 1310 s'era impadronito di quella parte di Valachia" (Negru Vodă, de naţiune ungară, tatăl lui Vlaicu, cucerise la 1310 acea parte din Valahia).

    Se confirmă din nou durata domniei lui Radu Negru, Luccari , specificând clar că, în anul 1310, domn al Ţării Româneşti era încă Negru Vodă, nu Basarab I. Cronicarul îl identifică pe Negru Vodă ca fiind de "naţie" maghiară, adică, spunem noi, români.

 

      Legat de fiul lui Radu Negru, Vlaicu, istoricii actuali afirmă că Luccari ar fi făcut o confuzie, atribuindu-i nepotului lui Basarab, fiul lui Alexandru Nicolae, pe nume Vladislav I, numit în istorie şi Vlaicu-Vodă, identitatea fiului lui Negru Vodă, Basarab. Or, Vladislav I avea să domnească între anii 1364 – 1377, ani ulteriori scrierii lui Luccari. Basarab este pomenit doar în cronicile maghiare cu acest nume. Luccari îl numeşte Vlaicu, iar în cronicile sârbeşti este numit Ivancu Basarab (conform lui A.D. Xenopol). Care este numele adevărat  de fapt ?

    Această atribuire de nume se va întâmpla şi în cazul lui Negru Vodă, care va fi amintit în diplomele maghiare sub forma de Tihomir (Tocomerius, în forma latinizată), numele tatălui său.

 

 

 

Originea ardeleană a întemeierii statelor noastre dunărene

       Un fapt de care trebuie să ţinem cont este filiaţiunea bunic-nepot. Nicolae Basarab, de exemplu, îşi va numii fii Vladislav (Vlaicu), Radu şi Nicolae. Conform tradiţiei vechilor români, foarte încetăţenit şi la domnitori, copiii sunt botezaţi cu numele bunicului sau străbunicului. Astfel, Nicolae Basarab şi-a botezat un fiu cu numele bunicului său, Radu, după Radu Negru Vodă, un altul cu numele de Vlaicu, dupa numele tatălui, Vlaicu Basarab, cunoscut de sârbi si sub numele de Ivancu, şi al treilea dupa numele lui, Nicolae.

“Originea ardeleană a întemeierii statelor noastre dunărene e de asemenea un fapt ce trebuie reţinut, confirmat în mod precis în cazul descălecatului Moldovei, pomenit numai de tradiţie în acel al Ţării Romaneşti… Şi acolo, împrejurarea face posibila ipoteza descălecatului din Ardeal - si chiar verosimilă - este, după cum am vazut, acelaşi proces de înlaturare a valahilor din Transilvania din drepturile lor strămoşeşti, şi pătrunderea instituţiilor şi autorităţilor străine de drept feudal, sub egida Coroanei <maghiare>, în domeniul rezervat vechilor aşezări ale cnezatului şi voievodatului.

  

Este logic să presupunem că un alt fruntaş al vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi să fi făcut atunci, ceea ce ştim sigur că a facut Bogdan din Maramureş cu o jumătate de secol mai târziu. Aceleaşi cauze duc astfel în mod necesar la aceleaşi efecte, iar drumul libertăţii a fost, într-un caz ca şi în celălalt, dincolo de trecătorile munţilor…

    

Nu putem afirma cu precizie că descălecătorul a fost Radu-Negru Vodă, sau dacă l-a chemat altfel; data de 1290 e foarte posibilă, dar nu avem nici un document contemporan care să o înregistreze. Ştim însă două lucruri: că în Transilvania, în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea şi al domniei Arpazilor, în Ungaria, privilegiile şi drepturile populaţiei româneşti erau tot mai mult încălcate de noua ordine feudală. De altă parte, la miazăzi de Carpaţi începuse o acţiune de regrupare şi de unire a micilor stăpâniri, risipite prin văi şi peste plaiuri. Amândouă aceste condiţiuni fundamentale ale întemeierii statului, tradiţia le cuprinde, în deosebitele ei versiuni; ea adaugă faptul, ce rezultă logic din dezvoltarea împrejurărilor, al plecării unor fruntaşi ai vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi peste munţi şi al “descălecării” care încheagă într-o singura formaţiune de stat cnezatele şi voievodatele din dreapta şi stânga Oltului…

      

Dar vechea noastră tradiţie istorică, de este să-i aflăm nouă temeiuri şi să-i redăm crezare, mai are un rost, pe care la capătul acestei încercări de a o apăra împotriva tuturor criticelor care au contestat-o, nu se cuvine să-l nesocotim. Ea restituie Ardealului rolul său firesc de leagăn al statului, după cum cercetarile filologice şi linguistice i-au restituit acel de leagăn al limbii şi al poporului român” (G.I. Bratianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti)

 

 

Bărăţia din Câmpulung

Legat de întemeierea oraşului Câmpulung, istoricii în general, bazându-se pe existenţa pietrei tombale care îl menţionează pe comisul sas Laurentius de Longo-Campo şi a Bisericii Catolice (Bărăţia), pun aceasta pe seama ordinului cavalerilor teutoni.

 

Nimic mai fals şi nedovedit istoric.

  După ce creştinii implicati în cruciade au fost rând pe rând înfrânţi, Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost nevoit şi el să părăsească Ierusalimul şi să se întoarcă în Europa.

      

Regele maghiar Andrei al II-lea (1205 – 1235) îi va invita în anul 1211 să se aşeze în Ţara Bârsei. Scopul colonizării acestor călugări razboinici era asigurarea siguranţei graniţelor de la sudul şi estul Carpaţilor, nesigure datorită frecventelor incursiuni ale cumanilor, pecenegilor şi valahilor. Un alt interes al regelui era supravegherea comunităţilor valahilor din Ţara Bârsei şi încercarea convertirii acestora la religia catolică.

       

Pe fondul creşterii puterii lor în zonă şi a dezvoltării unor relaţii foarte apropiate cu regele german Frederic al II-lea (1198 – 1250)  şi cu papa Honoriu al III-lea, aceştia au început să se desolidarizeze faţă de regele Ungariei, tinzând spre creerea unui stat monastic independent, pus doar sub autoritatea papei. În urma acestui fapt şi a existenţei unor conflicte de natură economică si administrativă cu comunităţile săseşti şi valahe, regele Andrei al II-lea îi expulzează din Transilvania, în anul 1225, pe Cavalerii Teutoni.

Ordinul se va stabili în Polonia, unde vor înfiinţa un puternic stat monastic care, în timp, va ajunge să ameninţe independenţa Poloniei. În anul 1410, la 15 iulie, o puternică coaliţie formată din polonezi, lituanieni, ruşi, ruteni, tătari şi un detaşament de călăreti moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun, vor purta o răsunătoare victorie asupra Cavalerilor Teutoni, în bătălia dată la Grunwald.

        

Unii istorici încearcă să dovedească faptul că oraşul Câmpulung ar fi fost fondat de către Cavalerii Teutoni, fiind ulterior populat cu saşi şi maghiari.        

 

Nu există nici o dovadă, istorică sau de altă natură, că ordinul s-ar fi extins până în Muntenia, în zona oraşului Câmpulung. Existenţa lor în  Ţara Bârsei a fost scurtă, circa 10 ani, ţinând cont că, între anii 1217 – 1221, au participat  şi la Cruciada a V-a din Egipt. Fortificaţiile pe care le-au construit ori consolidat s-au situat numai în limitele Ţării Bârsei, respectând astfel actul de donţie teritorial al regelui maghiar.      

 

Dar care este explicaţia existenţei pietrei tombale a sasului Laurenţiu şi a Bisericii Catolice din Câmpulung?     

 

Am explicat mai sus că, în momentul trecerii lui Radu Negru Voda, la 1291, din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, acesta a fost însoţit de mult norod: români, maghiari, saşi, secui şi alţii.

    

Era corect ca, în momentul ctitoririi unei Biserici Ortodoxe la Câmpulung, domnitorul să permită aliaţilor lui de religie catolică (unguri, saşi, secui) să-şi ridice o Biserică Catolică, biserica denumita, în decursul timpului, “cloaşter” (de la germanul “kloster”, care înseamnă mănăstire).  

 

Un alt argument, la fel de solid, este şi faptul că un document românesc confirmă că această Biserica Catolica fusese ctitorită de către Doamna Marghita, soţia lui Radul Negru Voievod. Pe ce se bazeaza aceasta afirmaţie? În anul 1656, judele Gherghina a fost desemnat să cerceteze plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung, cu privire la dreptul de proprietate asupra bisericii. Argumentul călugărilor a fost un document autentificat cu pecetea lui Negru Voda, în care se preciza că: “această Biserică, care se cheama Cloaşter, o au făcut doamna Marghita, doamna Negrului Voievod”  şi le-a fost acestora trecută cu drept de proprietate.  Hotărârea judelui avea să fie adusă la cunoştinţa domnului acelor vremuri, Constantin Vodă Şerban (1659 – 1661): “călugării le avea Beserica de milă de la răposata doamnă Marghita, care au fost catolică, a răposatului Negru Voievod”.

     

Un alt argument privind ctitorirea bisericii în timpul lui Negru Vodă este şi denumirea dată acesteia: Bărăţia. Cuvântul “bărăţia” provine din limba maghiara “barat”, cu sensul de: prieten,  termen derivat din slavonul “brat” care înseamnă “frate”. Acest termen provine de la denumirea ordinului dominican “ Ordo fratrum Radicatorum” şi ordinul franciscan “ Ordo fratrum Minorum, acestea fiind cele doua grupări monahale care au ridicat biserici catolice în Transilvania, Moldova şi Muntenia. De la denumirea lor “fratrum”, promovat de maghiari prin cuvantul “barat”, toate mănăstirile catolice din sud şi est de Carpaţi au fost denumite de populaţia băştinaşă “bărăţii”.

     

Să nu uitam că, în anul 1327, Papa Ioan al XXII-lea (1316- 1334) îi va solicita ajutorul lui Basarab I, privind ocrotirea călugărilor dominicani împotriva ereticilor, dominicanii fiind, mai mult ca sigur, încartiruiţi în Biserica Catolică de la Câmpulung

Aşadar, cavalerii teutoni nu au avut nici un rol în întemeierea oraşului Câmpulung şi a construirii Bisericii Catolice (Bărăţia).

 

Din volumul "Istorie Furată.Cronică românească de istorie veche", de Cornel Bârsan, lucrare în curs de apariţie

 

VA URMA

Afisari: 2908
Autor: Cornel Bîrsan
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Dac (Sep, Mon 25, 2017 / 23:30)
O cronica bisericeasca a episcopului Danilo de la curtea lui Milutin, ne spune ca Litovoi a avut o fata pe nume Ana care a fost "casatorita" circa 4 luni cu Stefan Milutin al sarbilor. Din cauza unor neintelegeri intre miri, Ana a fost trimisa inapoi acasa, cert este ca dupa asta Litovoi a trimis o armata sa-l pedepseasca pe Milutin. Miltin a strans o armata mai nmeroasa si a luat prin suprindre modesta armata valaha care si-a gasit sfarsitul (1283-1284) in lupta data pe malurile raului Drina din Serbia.
Nume: Dac (Sep, Mon 25, 2017 / 23:30)
O cronica bisericeasca a episcopului Danilo de la curtea lui Milutin, ne spune ca Litovoi a avut o fata pe nume Ana care a fost "casatorita" circa 4 luni cu Stefan Milutin al sarbilor. Din cauza unor neintelegeri intre miri, Ana a fost trimisa inapoi acasa, cert este ca dupa asta Litovoi a trimis o armata sa-l pedepseasca pe Milutin. Miltin a strans o armata mai nmeroasa si a luat prin suprindre modesta armata valaha care si-a gasit sfarsitul (1283-1284) in lupta data pe malurile raului Drina din Serbia.
Nume: Dol77larSn (Oct, Sat 14, 2017 / 15:33)
Были заплачены деньги 6000 за покупку базы данных и просто швырнул. с другого аккаунта к нему обратились, уже специально на 100р была сделка на выборку и тоже швырнул.

непорядочный гандон. кинет 100р%

Телеграм @japoshka кидальная дешевка
Nume: ElvaAhj (Dec, Tue 26, 2017 / 10:16)
апрапрапр
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter