A trecut un secol de la disperata revoltă a ţăranului român (1907), o tragedie naţională autentică, dar despre ea nu se mai vorbeşte aproape deloc. Iar această tragedie a fost posibilă după cinci decenii de “modernizare”, în care “elita” politică şi supervizorul ei, Carol I, au dat, din plin, măsura marilor “responsabilităţi” de care au fost animaţi. Cu cât ne îndepărtăm de un eveniment istoric major, noi, în loc să-l aşezăm acolo unde-i este locul, să-l evaluăm la dimensiunea exactă, ca semnificaţie, îl ignorăm, evitându-l, sau îl coborâm în derizoriu, atribuindu-i alte cauze decât cele reale, şi, evident, cu totul alte explicaţii/semnificaţii.
În anii din urmă, Carol I (1866-1914) este perceput şi considerat drept artizanul unei autentice modernizări a statului român, această judecată, asupra primului rege al României, determinându-i pe unii ( H. R. Patapievici, de exemplu), să-l aşeze pe un piedestal foarte, foarte înalt. În realitate, Carol I, cu excepţia unei sobrietăţi personale remarcabile, a fost un om mic, foarte mic. Iar calităţile pe care, astăzi, unii i le atribuie, au fost sau foarte mici, sau tot atâtea defecte. Cu toate că putea fi mare (deoarece avea Putere reală), el a ales să fie mic, meschin, orgolios, riguros până la obsesie, nu în problemele reale/ mari ale naţiunii, ci în cele mici, de protocol, de faţadă.
Tot se scrie şi se spune admirativ cum a fost, el, Carol I, comandantul trupelor româno-ruse la Plevna (1877), omiţându-se faptul că nu a făcut mare ispravă să se plimbe călare, la kilometri buni departe de gloanţele turceşti, în jurul aceleaşi Plevne încercuite. I se mai pune pe umeri, ca un act de cutezanţă, trecerea Dunării de către Armata Română, la 1877. Dacă ar fi fost după voinţa lui Carol I, armata noastră nu ar fi trecut Dunărea, atunci, şi am fi primit independenţa, cu dispreţul de rigoare, de la ruşi… Ion C. Brătianu l-a forţat, literamente, l-a obligat, în ciuda voinţei sale, să accepte ca Armata Română să nu stea, cu arma la picior, pe linia Dunării, ci să se implice într-un conflict de care depindea soarta României.
„Modenizarea” statului român de după alungarea lui Al. I. Cuza a fost apreciată, de o lume întreagă, cu ocazia lui 1907. Cu nici câteva luni înainte de răscoală (1906), toţi lingăii politicii româneşti s-au înghesuit să pupe mâna (înmănuşată, fireşte) a lui Carol I (cu ocazia grandiosului jubileu, de 40 de ani), ridicându-i osanale peste osanale, de a-i fi crezut că România, sub domnia lui, trăieşte un nou secol al lui August. Individul, ce era pupat în fund ca un creator de destin românesc, nu avea decât aparenţele măreţiei. În lunga sa domnie niciuna dintre marile probleme ale societăţii româneşti nu a primit rezolvarea cuvenită. A fost solidar, pe acest teren, cu oligarhia politică şi economică, făcând (mai bine spus nefăcând nimic) prea puţin pentru rezolvarea lor. Cele câteva mii de ţărani ucişi, cu prilejul represiunii armate din anul 1907, nu i-au smuls nici o tresărire de conştiinţă. Mai mult decât atât, după uciderea câtorva mii de ţărani nevinovaţi, printr-un Ordin către Armată, el mulţumeşte acesteia „cu inima caldă”, pentru că a răspuns „chemării” sale, atunci când fusese ameninţată “fiinţa scumpei noastre ţări”. (vezi Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, 1821-1899, vol. 2, Eşecul democraţiei române, RAO, Bucureşti, 2001, p. 169). Aprecierea unui important om politic roman, în pivinţa lui Carol I, o consider extrem de corectă, obiectivă: În timpul lui Carol I, problemele vitale ale României au fost sau amânate, sau aparent rezolvate, pierzându-se, astfel, ani întregi, care ar fi putut să fie ani de înfăptuiri rodnice şi de progres efectiv (I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, Colecţia Memorii şi mărturii, Ion Dumitri-Verlag, München, 1981, p. 104).
În ceea ce priveşte redresarea situaţiei României, iată cum văd eu situaţia. Accesul la Putere, în România, să-l aibă doar oamenii de calitate (caracter, onestitate, altruism, simţul responsabilităţii, solidari, cu adevărat, cu naţiunea din care fac parte, inteligenţi, demni, în tot ceea ce ţine de neamul lor, buni, foarte buni, cunoscători ai realităţilor de astăzi). Schimbarea de aici ar puea veni, de la asemenea oameni. Desigur, nu există nicio şansă în această direcţie. Iar articularea unei noi entităţi statale, nu articularea, cât transformarea statului existent într-unul modern-european, eficient şi corect în relaţiile cu cetăţenii, este posibilă doar sub influenţa decisivă a Fderaţiei Europene. Numai că, în absenţa unor reacţii viguroase, majore, din partea naţiunii, adică în absenţa unei reacţii poltice ce ar avea drept rezultat izgonirea din fruntea ţării a actualei clase politice -nici Europa nu ne poate ajuta.