Chiar dacă axioma “Reclama e sufletul comerţului” este, conceptual, de dată relativ recentă (secolul XIX), adevărul ei este cunoscut încă din cele mai vechi timpuri. Mai exact de acum 5.000 de ani, de când datează primele inscripţii cu caracter “publicitar”, în ruinele oraşului Babilon. 500 de ani mai târziu, comercianţii egipteni amplasau, de-a lungul drumurilor publice, bucăţi de stâncă în care erau sculptate diverse mesaje în scopul informării călătorilor în legătură cu produsele sau serviciile oferite.

Cetatea Babilonului

“Fluturaşi” şi “bannere” în secolul XV

În Roma antică, “publicitatea” s-a dezvoltat prin perfecţionarea anunţurilor scrise pe ziduri (grafitti). În perioada anilor 500 î.Ch., în vechea Romă, mesajele erau pictate pe acest suport, în scopul promovării jocurilor publice, afacerilor locale sau pentru a chema alegătorii la vot. În Evul Mediu a cunoscut o mare dezvoltare “reclama sonoră” făcută de “strigători” prin târguri şi iarmaroace, dar şi pe străzile oraşelor. “Strigătorii” marcau apariţia unei noi meserii, regăsită astăzi în ceea ce numim agenţi şi agenţii de publicitate. Apariţia tiparului, în 1453, prin extraordinara invenţie a lui Johann Gutenberg, a prilejuit o veritabilă revoluţie în dezvoltarea reclamei vizuale, prin “fluturaşii” tipăriţi şi lipiţi pe zidurile cetăţilor. Erau, de fapt, primele bannere publicitare. Dar prima reclamă propriu-zisă este atestată documentar în anul 1472, în limba engleză, sub forma unei mici bucăţi de hârtie distribuită manual, anunţând vânzarea unei cărţi de rugăciuni. 200 de ani mai târziu a fost publicat primul anunţ în ziar, prin care se oferea recompensă pentru recuperarea a 12 cai furaţi. În coloniile americane, în primul ziar publicat cu regularitate, “Boston News-Letter”, au început să se publice anunţuri din 1704.

“Un moldovean este rareori negustor”

În linii mari, evoluţia reclamei pe teritoriul actualei Românii a urmat aceeaşi traiectorie, căci provinciile româneşti erau conectate permanent la traseele comerciale şi culturale care legau Europa de Orient. Primele “campanii outdoor” sunt semnalate în Moldova încă din 1642, tot sub formă de foi volante lipite pe ziduri, după uzanţele vremii. Iar primele afişe de teatru aveau să apară după 150 de ani, unul dintre ele fiind păstrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
Dar, pentru a înţelege corect evoluţia publicităţii în provinciile româneşti, din Evul Mediu până la începutul secolului XX, este util s-o privim în raport cu diviziunea socială a muncii, în primul rând cu activitatea comercială. Evoluţia acesteia din urmă a fost subminată, încă de pe vremea lui Dimitrie Cantemir, de un soi de prejudecată trufaşă a moldovenilor, care-i făcea să ignore această îndeletnicire: “Negustorii străini – scria Cantemir în “Descriptio Moldaviae” - , turci, evrei, armeni şi greci, pe care obişnuit îi numim gelepi, şi-au însuşit, din pricina nepăsării alor noştri, tot comerţul Moldovei. (...) Un moldovean este rareori negustor. Căci moldovenii sunt din naştere atât de trufaşi şi de leneşi încât socotesc ruşinos orice fel de negustorie în afară de vânzarea roadelor pe care le capătă de la pământurile lor. Aceasta este, cred eu, pricina cea mai de seamă că rar se află în Moldova târgoveţ bogat”.

Cu toptanul şi cu paralâcul

În timpul stăpânirii fanariote din Moldova şi Ţara Românească, sărăcirea populaţiei rurale a mers în paralel cu dezvoltarea negoţului la oraş, din ce în ce mai articulat şi mai specializat. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Bucureşti, “ramul de neguţătorie” era alcătuit din bacali (negustori de produse comestibile), mărgelari (gablonzuri), abagii (negustori de postavuri), mătăsari, bogasii (ţesături din bumbac), paceagii (blănari), măcelari, pescari, apari (vânzători de apă), braşoveni (articole produse în Braşov), udricari (Udrii/Adrianopol), lipscani (mărfuri din Leipzig), gabroveni (mărfuri din Gabrovo, Bulgaria), olteni, marchitari, mămulari (vânzători ambulanţi care umblau prin sate cu marfa transportată în căruţe cu coviltir), boccegii etc. Marfa era vândută, ca şi astăzi, en-gros (cu toptanul) şi en-detail (cu paralâcul).
Pe lângă aceşti negustori specializaţi pe tipuri de marfă sau zone de origine a acestora, au început să apară speculanţii (matrapazii sau matatrapajii), care cumpărau marfa de la producător, şi o vindeau la preţuri discreţionare.

Matrapazlâcul, interzis

Această speculă negustorească nu era agreată nici de populaţie, nici de domnitorii vremii. Grigore Ghica (III) a luat chiar atitudine împotriva speculei, interzicând matrapazlâcul, printr-un document din 1776: “Staroştii de matrapaji şi matrapajii, adică precupeţii, să lipsească, de vreme ce din început ei nu au fost, ci de la o vreme încoace s-au obicinuit, şi din pricina precupeţilor se pricinuieşte mare scumpete la cele ce sunt de nevoie norodului, fiind că aceşti precupeţi se duc afară din târg, întru întâmpinarea sătenilor şi femeilor ce aduc lucruri de mâncare la târg, şi acolo târguiesc lucrurile cele de mâncare şi, cumpărându-le cu un preţ, le vând la preţ întreit. Deci ţăranii, precum şi femeile, după vechiul obicei, să vândă fieştecare lucrurile acele de mâncare însuşi ei, iar care va îndrăzni a face matrapazlâc să se pedepsească cu uliţa” (bătaia în stradă n.r.). Comercianţii începutului de secol XIX erau totuşi mult mai cinstiţi decât cei din ziua de astăzi, pentru că şi sancţiunile erau mult mai aspre: brutarii sau simigii prinşi că înşală la cântar erau bătuţi cu nuiele la spate, în piaţă, în văzul tuturor, sau chiar ţintuiţi în cuie pe uşa prăvăliilor, mofluzii (negustorii datornici la stat sau la furnizori) erau închişi în sediul poliţiei cu butuci la picioare etc.

VA URMA