Advertorialul lui Costache Negruzzi

Cam aşa era configurată (şi colorată) societatea urbană românească spre sfârşitul domniilor fanariote.
La 8 şi 16 aprilie 1829 apăreau primele publicaţii în limba română, respectiv "Curierul Românesc" (Bucureşti) şi "Albina Românească" (Iaşi), iar în 1837 “Gazeta de Transilvania” (Braşov). Şi, tot atunci, primele anunţuri de mica publicitate, sau, cum se numeau la vremea aceea, “mezaturile, vânzările şi înştiinţările particulare”. Iată una dintre ele, apărută în 1830 în “Curierul Naţional”: “Cocoana Manda din mahalaua Lucaci, ce are-se în curtea bisericii, dă cu chirie două odăi şi loc pentru lemne numai la becher. Doritorii de a le închiria se îndreptează la susnumita”. În scurt timp, aveau să apară şi “suplementurile” dedicate exclusiv acestor “înştiinţări”. A apărut şi primul advertorial din istoria publicităţii în România, scris de nimeni altul decât Costache Negruzzi şi publicat în 1846, în “Albina Românească”: “În ziua de azi, un om ce se respectează, un om de soţietate, un om de gust, într-un cuvânt un om ca oamenii, trebui: a) Să fie abonat la un cabinet de lectură; b) Să bea şampanie; c) Să fie încuşmat, încălţat şi înmânuşat după jurnal; d) Să poarte baston rococo şi pumnar cerchezesc; e) Să scrie cu condeie de oţel şi să-şi pecetluiască biletele cu buline cu levize; f) Să joace şah şi să danţă polca; g) Să aibă pe masa din cabinetul său cel puţin o duzină de albomuri caricaturale şi de cărţi ilustrate”. Iar în final cititorul era îndrumat să procure toate cele trebuincioase mergând la “magazia D. G. Căliman şi la librăria de vis-a-vis”.

“Crâşmă pentru persoane cinstite”

Acelaşi Negruzzi care a scris acest text publicitar nu se sfieşte să ironizeze pe “ţinutaşul” (provincialul) snob ce se supune reţetei prezentate de el: “Cum a sosit în capitalie (la Iaşi n.r.), întâia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului”. Zadarnică însă această atitudine conservatoare, căci snobismul făcea ravagii în mentalitatea societăţii româneşti. Tot ce venea din Europa era musai bon-ton, în special limba franceză care era , la vremea aceea, cam ce este astăzi limba engleză. Cine se încăpăţâna să-şi inscripţioneze firma în limba naţională, risca să dea faliment, cum bine observa, cu sarcasm, Vasile Alecsandri: “Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, şi mai ales în limba franceză, prelucrată după o nouă ortografie (...). O singură tablă a încercat a se ţinea de naţionalitate, şi sărmana a fost pricina că stăpânul ei era să se ruineze. Era scrisă în următorul chip: <<Crâşmă pentru persoane cinstite>>”.

“Trebuincioasa publiţitate” şi prima revistă de reclame

Activitatea comercială din Ţările Române nu era, aşadar, câtuşi de puţin haotică sau primitivă. Dar documentul care a reglementat-o în termeni cu adevărat moderni a fost “Regulamentul Organic”, mai exact capitolul V, “Regulament asupra comerciului, Secsia 1. Pentru slobozenia comerciului”. Articolul 162 al acestui capitol face o referire istorică la necesitatea publicităţii în bunul mers al comerţului: “Toate poruncile şi hotărârile stăpânirii asupra negoţului să vor da către cel mai mare staroste, care strângând pe staroştii celor dintâiu isnafuri, le va face cunoscute lor, dând asupra acelora porunci ori hotărâri privind trebuincioasa publiţitate”. Prevederile Regulamentului Organic intrau în vigoare în 1832. Bucureştiul avea atunci 1248 de negustori.
Prima publicaţie “de nişă”, dedicată publicităţii, a apărut la Bucureşti în 1837 – “Cantor de avis şi comers” şi avea ca public-ţintă pe cei interesaţi de “speculaţia comercială şi proprietară”. Redactorul şi editorul publicaţiei era “machidonul” Zaharia Carcalechi, fost “ferlegher” (editor şi negustor) al cărţilor româneşti tipărite în Ungaria la “Crăiasca Tipografie” a Universităţi din Buda. Tot el editase şi prima noastră revistă literară, “Biblioteca Românească”, în 1821, la Buda. Venit în Bucureşti, Carcalechi va fi, pe rând, pitar, serdar, patron de tipografie şi chiar tipograful Curţii.

“Caut stăpân” şi “ţigancă de vânzare”

Din programul editorial al “Cantor”-ului (birou, oficiu, din germ.), publicat în primul număr, aflăm că “această foaie, cu milostiva slobozenie a înaltei stăpâniri, va da publicului o deplină cunoştinţă de cursurile speculaţiilor şi preţurilor productelor ţării: căci, peste tot, scopul prinţipal al aceştii gazete este mai ales speculaţia comercială şi proprietară (...) Preţul abonării este de patru ruble de argint pe an şi pentru orice publicare de un rând tipărit de 50 de slove va plăti un leu bun”. Tot în primul număr apare şi un anunţ pitoresc: “Caut stăpân. Un vizitiu bun, în vârstă de 35 de ani, cu soţia lui de 25 de ani, vor să intre în slujbă, soţia ca bucătăreasă sau spălătoare; oameni curaţi să recomanduieşte buni din Cantorul de avis”. Într-un număr ulterior apărea un anunţ şi mai exotic: “O ţigancă de casă de 18 ani este de vânzare. Calitatea ei este că ştie să coasă bine, şi toate lucrurile casei. Muşterii se îndreptează la Cantorul de avis”.
În anii următori au mai apărut, în domeniul publicităţii şi reclamelor, revista bilingvă (română şi italiană) “Mercur” (Brăila, 1839), “Vestitorul Românesc” (Bucureşti, 1843), “Mercuriul de Iaşi sau Avizuri comerciale şi interesante” (Iaşi, 1845), “Anunţătorul Român” (Bucureşti, 1853) etc. în total 26 de titluri pe teritoriul întregii Românii, până la începutul anului 1900. Dintre acestea, 20 aveau denumirea de “Anunţătorul” (român, general român, comercial, de Galaţi, danubian etc.). Se pare că “anunţătorul” a fost cel mai “trendy” şi mai longeviv cuvânt din recuzita presei publicitare din România sfârşitului de secol XIX. Avea să-i ia locul, după 1900, cuvântul “reclama”: şapte publicaţii aveau să poarte acest nume, în perioada 1906-1914.
 

VA URMA