“Anunciuri, Inserţii şi Reclame”

În 1877, aproape toată presa era politizată: Românul era ziarul liberalilor radicali, Presa – al moderaţilor, Timpul era organul Partidului Conservator, Alegătorul liber – organ de centru-stânga etc. Doar Telegraful era un fel de “tabloid” care publica tot felul de năzbâtii şi nimeni nu-l lua în serios. Interesant este că oamenii de afaceri ai vremii îşi făceau publicitate în aceste ziare nu în funcţie de tirajul acestora, de interesele de bussiness sau de target, ci numai după sensibilităţile politice ale fiecăruia. Nu se făceau încă studii de piaţă sistematice şi nu apăruseră agenţiile de publicitate, care să creeze şi să plaseze textele de reclamă după criterii de marketing. Totul se făcea încă la întâmplare sau la inspiraţie, uneori cu performanţe remarcabile, dar numai sporadic şi pentru interese restrânse (vezi cazul C.A. Rosetti).
În sfârşit, prima agenţie de publicitate a fost fondată în anul 1878, de un negustor evreu şi era intitulată, după numele acestuia, “Agenţia de publicitate D. Adania”. Aceasta se prezenta ca “posedând un serviciu riguros de control asupra regulatei apariţiuni a anunciurilor şi predă în mod gratuit justificative pentru toate inserţiunile”. În 1906, agenţia ajunsese să reprezinte, în România, firme şi instituţii din Austro-Ungaria, Bulgaria, Serbia, Turcia, Franţa, fiind în măsură să insereze în presa românească anunţurile acestor clienţi. În serviciul publicităţii Agenţiei D. Adania lucrau 205 jurnalişti, 42 de desenatori, 42 de tipografi, 8 zincografi, 38 de fotografi şi 71 de librari.
Între 1880 şi 1886 mai apar trei agenţii de publicitate, Emil Melber, Carol Schulder şi Isidor A. Stern, iar George Albert Tacid înfiinţează Oficiul de Publicitate România (1886). Acesta va edita şi un Almanah Comercial, în prefaţa căruia se arată că “reclama devine infructuoasă dacă ea nu se face la timp şi anume în ziar, almanach şi altele, corespunzătoare afacerilor şi intereselor ce urmăresc. De aceea s-a înfiinţat Oficiul de Publicitate România care, pe lângă întinsele lui relaţiuni cu mai toate ziarele din capitală, judeţe şi streinătate, are avantagiul şi interesul de a putea servi mai bine pe oricine, în tot ce priveşte Anunciuri, Inserţii şi Reclame”.

O pagină de reclame la început de secol

În legătură cu acestt “avantagiu” de a putea servi mai bine pe client cu “anunciuri, inserţii şi reclame”, să luăm de pildă (ca “studiu pe caz”), un număr din 1912 al revistei “Flacăra”. Publicaţia are 8 pagini, plus coperţile. Acestea sunt din hârtie de aceeaşi grosime, dar de altă culoare (galben-roz). Coperţile 2, 3 şi 4 sunt folosite ca suport de publicitate. Sumarul publicaţiei este destul de... sumar, dar dens şi percutant: un articol despre “prefecţii vechi şi noui”, un reportaj de Haralamb Lecca, o evocare a lui Take Ionescu (la rubrica “Figuri contemporane”), un interviu cu arhitectul P. Antonescu (în legătură cu scandalul declanşat de construcţia Primăriei Capitalei), o cronică teatrală, o cronică muzicală, o prezentare de carte, câteva anunţuri culturale şi şase poezii.
Paginile de publicitate sunt de-a dreptul savuroase. Iată cum arată una dintre ele. Sus, pe manşetă, un ştraif te îndeamnă: “Gustaţi berea de AZUGA/ MONOPOL şi EXCELSIOR/ Fabricate cu cea mai mare îngrijire”. Dedesubt, în stânga, o reclamă care-ţi taie pofta de bere: “ANALIZE de URINI/ Spute. Secreţiuni. Suc gastric. Fecale. Difterie./ CERCETAREA Sifilisului în SâNGE/ WASSERMAN şi orice produs medical/ LABORATORUL chimico-medical Dr. GH. DUMITRESCU/ Str. Câmpineanu 42 (Colţ cu Str. Lutherană). Telefon 34/38”. În dreapta “urinilor” - un spaţiu de aceeaşi mărime pentru “BANCA MUNTENIA”, iar dedesubtul amândurora un ştraif pe toată lăţimea paginii cu “CIOCOLATA ZAMFIRESCU”. Urmează un mare clişeu publicitar, cu multe imagini (liniare) şi puţine cuvinte. Pe clişeu putem citi: “Marile Magazine de Mobilat/ MARKO DATTELKREMER/ Bucureşti – Calea Victoriei 7/ Exclusiv mobile de lux – Fabricaţie străină”. Clişeul mai cuprinde câteva informaţii iconice şi încă o adresă a “Marelui bazar de mobile, fabricaţie proprie,(Str. Carol 62)". În sfârşit, pagina se închide cu două module (unul pentru “biuroul technic” al inginerilor A. Pukliki & N.I. Brătescu, iar celălalt pentru cooperativa “Îmbrăcămintea”) şi un ştraif “spumos”: “REGINA BĂUTURILOR SUPERIOARE ESTE: /Şampania indigenă naturală din pivniţele/ RHEIN & AZUGA”.

Politică şi publicitate

Până la apariţia primei agenţii de publicitate (D. Adania, 1878), reclamele apăreau în publicaţii în funcţie de simpatiile politice ale clienţilor. Era, cu alte cuvinte, o politizare afectivă şi spontană a publicităţii. Mai târziu, politizarea s-a făcut fie din laşitatea şi oportunismul proprietarilor de stabilimente, fie în mod dirijat, “de la centru”. În timpul primului război mondial, de pildă, în timpul ocupaţiei germane, hotelurile, restaurantele şi cafenelele cu denumiri francofone au devenit brusc germanofone: Hotel de France s-a transformat în Zum Deutschen Kronprinz, Cafe de Paris în Berliner Kafee, Braserie de la Paix în Friedens-Kafee etc. În perioada 1930-1940 s-a întâmplat un fenomen similar, dar invers. Mişcările politice de dreapta, care se generalizaseră în toată Europa, au generat excese naţionaliste inclusiv la nivelul mesajelor comerciale sau publicitare. Firme şi sloganuri de genul: “Comerţ românesc”, “Magazin românesc”, “Magazin pur românesc”, “Din muncă românească”, “Pâine românească”, “Produse româneşti” stârnesc zâmbete astăzi, dar atunci erau o reacţie la cosmopolitismul francofon al începutului de secol. Până şi textele de reclamă se contaminaseră de această retorică: “Români! Nu uitaţi că magazinul de coloniale din Bdul Regele Ferdinand No. 7 este al unui bun român, al dlui Dumitru Cetean, venit pe aceste plaiuri înstreinate cu scopul de-a ne servi cu preţuri moderate. Pentru serbătorile Paştilor ne rezervă mari surprize. Deci, banii noştri să-i cheltuim – pe cât posibil – numai la magazinele româneşti!” – se putea citi în 1937, în “Gazeta Odorheiului”. Şi totuşi, aeastă “disperare” naţionalistă avea loc pe fondul unei prosperităţi fără precedent, cel puţin în spaţiul urban. Astfel, dacă în 1930 erau îregistrate în Bucureşti 121.000 de firme comerciale, numărul acestora ajunsese, în 1936, la 174.000. Dictatul de la Viena şi intrarea României în război au dat o lovitură de moarte actvităţii economice şi, implicit, publicităţii de orice fel, iar abdicarea Regelui la 30 decembrie 1947 a însemnat politizarea prin desfiinţarea acestui domeniu de activitate.
 

VA URMA