Aventura fotografiei

Primul aparat fotografic a fost inventat în 1837, în Franţa, Louis Jacques Mandé Daguerre şi s-a numit dagherotip. La câţiva ani (1840) el era deja prezent în Bucureşti şi aparţinea Colegiului Sf. Sava. Trei ani mai târziu se deschidea şi primul atelier fotografic, “pă Podu Mogoşoaiei”, după cum anunţa “Vestitorul Românesc” din 19 aprilie 1843. Numărul lor avea să crească vertiginos, astfel că, în 1886, capitala avea zece fotografi, în 1887 cincisprezece, în 1897 douăzeci şi şase iar în 1900 treizeci.

Presa românească a încercat să valorifice imediat această descoperire. Testul de piaţă n-a fost însă tocmai încurajator. “Albina Românească” a editat, în perioada 1840-1841, un supliment ilustrat, “Icoana Lumei”, dar, în faţa indiferenţei publicului, care nu s-a prea grăbit s-o cumpere, revista şi-a încetat apariţia. A mai fost o încercare, în 1860, cu “Ilustraţiunea”, dar nici aceasta n-a rezistat mai mult de un an pe piaţă, din cauza preţului piperat. În schimb, rolul fotografiei a devenit foarte important la anunţurile matrimoniale. Începând din 1872, “anunţătorii” solicitau doritorilor (sau doritoarelor) fotografia persoanei. Iată cum suna un “anunţiu de maritagiu” de la vremea aceea: “Un june cu fisionomie plăcută, în etate de 27 de ani, doreşte a se căsători cu o domnişoară cu creştere bună, să fie plăcută şi să posede un venit de cel puţin 300 de galbeni; sau şi cu o văduvă tânără şi fără copii şi care să aibă un venit de 500 de galbeni. Doritoarele sunt rugate a se adresa la administraţia ziarului, (...) trimiţând şi fotografiile Dlor, care vor fi înapoiate. Despre discreţiune garantează cu caracter probat”.
Fotografiile încep să apară frecvent în ziare abia după realizarea clişeelor zincografice (1886), mai întâi liniare, apoi rasterizate. Publicitatea, de-acum ilustrată, a contribuit masiv la creşterea popularităţii presei. După 1900 încep să apară pe scară largă şi cărţile poştale publicitare (Fabrica Fraţii George Assan, Farmacia Thuringen şi Berea Luther).

“Un tablou înfiorător, cu mii de nebuni şi de zevzeci”

Şi totuşi, în plină expansiune tehnologică a publicităţii în secolul XX, vechile forme de semnalizare şi reclamă continuă să se manifeste cu putere. Strigarea mărfii pe stradă (“tehnică” medievală de promovare) crea un vacarm îngrozitor, insuportabil pentru orice străin nimerit întâmplător în acest “cazan”. “Copii între 6 şi 15-16 ani, băieţi şi fete, se frământă de-a valma pe strada Sărindar, se înjură, se bat, îmbrâncesc trecătorii, murdăresc locul până la apariţia ediţiilor de seară ale ziarelor. Atunci împânzesc strada în goană nebună, cu strigăte disperate, irup în Calea Victoriei şi în localurile publice, se înjură în goana după câţiva bani. Sunt vânzătorii de ziare” – scria “Paza poliţienească”, într-un număr din noiembrie 1921. Acest tablou apocaliptic este completat cu o descriere a comerţului stradal făcută de “Revista generală ilustrată”, zece ani mai târziu (semn că situaţia rămăsese neschimbată): “În nici-un oraş din lume vânzătorii ambulanţi nu abuzează atâta de stradă ca în capitală. Urlete sălbatice şi sberăte de pădure sparg văzduhul de cum se luminează de ziuă. Olteni, zarzavagii şi cei care desfac produsele pescăriilor, spoitorii, florăresele şi cei cu haine vechi se întrec care mai de care să ne asurzească pe toate registrele de fiare înfuriate, hămesite de foame, la care se adaugă clopotele neîntrerupte ale tramvaielor şi autobuzelor, claxoanele automobileleor, uruitul camioanelor, birjelor şi al celorlalte vehicule şi veţi avea un tablou înfiorător de balcanic cu mii de nebuni şi de zevzeci”.
Este de înţeles, deci, reacţia nemţilor, în perioada de ocupaţie a primului război mondial, când, îngroziţi de vacarmul negustoresc al Bucureştilor, au interzis pur şi simplu comerţul ambulant însoţit de strigătri. Liniştea a domnit în capitală doar cât au stat nemţii.

VA URMA