Se încarcă pagina ...

Ucraina sau drama românilor de la margine (II). Alte natiuni inventate: russinii si rutenii

Data publicarii: 21.04.2017 20:38:00

Cele trei împărţiri ale Poloniei - din 1792, 1793 şi 1795 - , aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Podolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea - „rutenii”.

 

Cu excepţia „goralilor” din jurul Cracoviei şi lituanienilor, toţi aceştia se considerau „ruşi mici” sau „russini”. În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri. Aceștia erau permanent gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin „unguri făcuţi, nu născuţi”. Habsburgii au avut ideea - la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu - de a transforma aceste mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi de a extinde teritoriul habsburgo-ungare spre Nipru.

 

Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii „ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că „rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau „rossinii” şi altceva decât poporul rus. Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o republică a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov, în Galiţia. Cum procentul „rutenilor”, prin colonizare, aproape că îl egala la data aceea, în Bucovina,  pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut, în 1848, Vienei, separarea Bucovinei de Galiţia şi de focarul de conflict rutean. După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente, ci doar interese, deşi Habsburgii fuseseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei „internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a „Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii, mişcarea ruteană înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali ruteni, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de „monştrii sacri” ai culturii ruse.

 

Dovadă, liderul paşoptist al huţulilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit, după 1849, a fi fost spion al lui Lajos Kossuth! Din nenorocire, îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobiliță, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţuli și „ruteni” în căutatea identităţii lor.

 

După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat „chezaro-crăiesc”, adică şi „imperiu” şi „regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare ruteană s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar, ci faţă de Rusia.

 

Aşa cum, astăzi, aromânii, zicându-şi „vlahi”, solicită statutul de minoritate, nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci… României! Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între „rus” şi „ortodox”, ca adversar.

 

Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de „naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat „rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatică (devenită, în secolul XX, Ucraina subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în „Rutenia” a 5 milioane de suflete.

 

În 1868, rutenii tineri au creat la Lvov asocialţia „Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus, să creeze la Kiev societatea ruteană „Hromada”. Franz Joseph (1848-1916) l-a delegat, în această situaţie, pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea ruteană din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română, dar şi pe propaganda pentru secesiune faţă de Rusia a pământurilor „rutene”. Mutarea dovedea clar, atât ruşilor, cât şi românilor, că temuta primă organizaţia politică ruteană „Holovna Rada Ruska” („Înaltul Sfat Rusesc”) sau „Rada Swietojurka” („Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia „Zorja Halycka” („Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor. De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea, la Universitatea din Lvov, a „limbii rutene”, declarată a fi altceva decât limba rusă.

 

Ruteni din Bucovina

 

Anul 1877 - al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din „Bucovina” - a deturnat însă mişcarea ruteană împotriva… românilor. La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secesionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studenţi, revendicau „Bucovina” ca fiind „ruteană”. Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente „rutene” erau la fel de periculoase – bătrânii ruteni revendicau nu numai Bucovina şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă, ca parte a unei Rusii Mari, în timp ce tinerii le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului „rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.

 

Scandalul „broşurilor”, declanşat în urma arestării, de către poliţie, a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor ruteni militanţi: alături de un Popovici şi un Brândzan (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)! Din păcate, pentru bieţii „ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştri, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat niciun sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume.

 

Răspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi „de la mama lor”, limba „rusă” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova. Nu erau nici ruşi, „mari” sau „mici”, nici „ruteni” ci, pur şi simplu, nişte foşti români. De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc, sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.

 

 Mentalul nostru fiind însă unul de supravieţuitori şi nu de cuceritori, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă. N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane, care au dat „rutenilor” o „identitate”. Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de „ucrainiţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi „ucraineni”.

 

Numele veneau de la „u-Craina”, teritoriile situate, în veacul XVI,  „La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală a Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul „Voloski” („Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români („Ulaghi”), peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun. Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de „Ucraina” şi „ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă „la Margine” şi „la mărgineni”.

 

Huțuli (traci slavizați)

 

Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de „naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secesionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special, românilor. Pentru că, în „naţiunea culturală” ucraineană, intrau de-a valma, prin tactica „FAUSTRECHT” („Dreptul pumnului”), ruşi (mici), români rusificaţi („ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţuli) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandezi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.

VA URMA

 

Citește tot „serialul” dedicat „ucrainizării” și „moldovenizării” românilor:

 

Afisari: 1311
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircia Chelaru, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter