Se încarcă pagina ...

Ucraina sau drama românilor de la margine (III). Nasterea "Ucrainei"

Data publicarii: 24.04.2017 00:51:00

Dotată cu mental de „cuceritor”, marea „naţiune culturală” revendica nu numai teritoriile româneşti în care rusificarea se produsese dar şi pe cele devenite ţintă a imperialismului rus. Potrivit ideologului Miron Korduba „ucrainţilor” li se cuvenea, la începutul secolului trecut, tot Maramureşul de la nord de Vişeu, întreg teritoriul românesc dintre Munţii Gutin şi Apa Turului, Bucovina întreagă, nordul „Basarabiei” dar şi Ardealul de Nord.

 

Efervescenţa revoluţionară de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca să nu spunem concepţia lojelor masonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planetă, având ca primă consecinţă Constituţia din 1905, a permis, în pofida rezistenţei majorităţii intelectualităţii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus şi a limbii sale, extinderea mişcării „ucrainiţilor” şi în Rusia.

 

Iar în momentul în care, apropiindu-se declanşarea programată a primei conflagraţii mondiale, ideea „Ucrainei independente”, între Galiţia şi Caucaz, lansată de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hruşevski (foto), a fost îmbrăţişată şi de Germania reunificată de prusaci.

 

Ea a încetat să mai fie o utopie, devenind un coşmar, în primul rând pentru români şi polonezi, mai puţin pentru Rusia imperială, care era în măsură să gestioneze criza. În anul 1914, la Berlin, pe banii Kaiserului, lua fiinţă „Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, având drept obiectiv crearea unui imperiu „ucrainean” între Carpaţi şi Caucaz.

 

Între blocul germano-austro-ungar şi Rusia aliată cu Franţa şi Marea Britanie, cel puţin teoretic, armele trebuiau să decidă! În ceea ce priveşte Rusia imperială, soluţia avea să fie găsită în chiar mecanismul monstruos creat, pus în funcţiune şi scăpat din mână de serviciile germane: Lenin şi partidul bolşevicilor.

 

Deschizând „cutia Pandorei”, germanii au fost pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole, ci însăşi teritoriul german şi al popoarelor din Europa Central-Răsăriteană, pe punctul de a se integra, prin revoluţia proletară mondială, într-un „stat al muncitorilor şi ţăranilor” proiectat de Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).

 

În primii trei ani de război (1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare şi ruse s-au confruntat în Galiţia şi pe teritoriul României. La 27 februarie/12 martie 1917 însă a izbucnit revoluţia în Rusia, soldată cu abdicarea, la15 martie, a ţarului Nicolae al II-lea şi proclamarea Republicii (14 septembrie).

 

 

 Èšarul Nicolae al II-lea

La Kiev s-a organizat imediat Rada Centrală, în frunte cu profesorul Mihail Hruşevski, pionul germanilor, militând pe moment pentru o autonomie lărgită în cadrul Rusiei. Aducerea clandestină, de către serviciile secrete germane, a lui V.I. Lenin din Finlanda la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat însă cursul Istoriei. La 25 octombrie /7 noiembrie 1917, se declanşa la Moscova insurecţia bolşevică, sovietele instaurându-se în două zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov – pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc. La 2/15 noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopra „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”, recunoscând acestor popoare dreptul la autodeterminare, până la despărţirea de statul rus. Avantaj maxim pentru Germania, care a demarat, la Brest Litovsk (20 noiembrie / 3 decembrie), tratativele cu noua putere, pentru încheierea armistiţiului, fapt realizat la 2/15 decembrie.

 

 

 

Pe frontul din umbră, serviciile germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independenţei „Ucrainei” şi construirea anumitei „Ucraine Mari” care „Ucraină” să aprovizioneze Germania şi Austro-Ungaria cu alimente, garantându-i-se în schimb teritoriile „Transcarpatice”, “Bucovina”, “Galiţia” şi “Basarabia”. Numai că V.I. Lenin i-a încredinţat lui V.I. Stalin misiunea de Comisar al guvernului, însărcinat cu transpunerea în practică a amintitei „Declaraţii a drepturilor popoarelor”, iar acesta a hotărât să declare „contrarevoluţiune” toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietică.

 

Mai mult, la Harkov, în timp ce la Kiev se pregătea proclamarea „Republicii Populare Ucrainene”, Congresul I al sovietelor din „Ucraina” a proclamat „Republica Sovietică Ucraineană” (11/24 decembrie 1917). Iar în perioada 10/23 – 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor cu Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor, s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din Rusia. Acesta, prin „Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat”, a consfinţit instaurarea orânduirii sovietice pe întreg teritoriul fostei Rusii Ţariste şi organizarea la 15/28 ianuarie, a Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti.

 

În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoaşterea unirii Galiţiei şi Bucovinei într-un regat autonom, în cadrul Austro-Ungariei, şi promisiunea că va furniza Vienei un million de puduri de grâu, în schimbul sprijinului militar. La 18 februarie, trupele lor au invadat „Ucraina”, ocupând Kievul şi restaurând autoritatea Radei (1 martie), în ciuda victoriilor de “prestigiu” ale Armatei Roşii de la Pokov, Revel (Tallin) şi Narva. Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) părea să dea câştig de cauză planurilor germane, în condiţiile în care Rusia Sovietică avea de făcut faţă ofensivei Antantei, declanşată prin debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie). Sub tutela germană, generalul Skoropadski avea să fie proclamat hatman al „Ucrainei”, la 30 aprilie.

 

 

 

Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea „Basarabiei” cu România. A urmat o reacție în lanț: la 12 aprilie, la Roma, „Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria” a decis dreptul fiecărei naţiuni asuprite la independenţă sau unirea cu Patria-mamă, la 25 iunie s-a declanşat ofensiva de pe Marna a forţelor franceze, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Michel, iar la 26 septembrie ofensiva generalizată a aliaţilor. Drept urmare, în condiţiile în care, între 23 octombrie şi 10 noiembrie 1918, data reintrării României în război, Austro-Ungaria s-a destrămat, deşi trupele sale staţionau neînvinse pe toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus până în Caucaz, Germania a capitulat, la 11 noiembrie. Două săptămâni mai târziu, la 29 noiembrie 1918, puterea sovietică era restaurată la Kiev, iar „Ucraina”, invenţie germană, urma să servească interesele noii Rusii, ca Republică Sovietică, alături de replica rusă – „Republica Sovietică Socialistă Bielorusă”, proclamată la 1 ianuarie 1919.

 

În ceea ce ne priveşte, nu putem adopta asupra acestui spinos subiect, “u Craina”, decât concluzia unuia dintre puţini istorici români care au avut curajul să se aplece asupra sa şi care nu a ajuns „mare” pentru că, tocmai din această cauză, nu i s-a permis: „La margine = “Ucraina”, acest nume a rămas legat de ţinuturile de stepă din sud-estul european, spaţiul ţării aşa denumite variind între o fâşie de pământ – hotar al slavilor şi tendiţele imperialiste ale unui stat de largă concepţie a istoricului galiţian Hrusevski” (Gheorghe Bezviconi).

VA URMA 

 

Citește tot „serialul” dedicat „ucrainizării” și „moldovenizării” românilor:

 

Afisari: 840
Autor: Col. (r) Dr. Mircea Dogaru
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircia Chelaru, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter