am fost odată la un teatru de vară pe lângă mangalia
m-au dus tati şi mami de mînă
cred că aveam vreo 7 ani
am văzut filmul procesul de la nurenberg
n-am reţinut prea multe
doar imaginile copiilor morţi
dormitoarele
durerea
duşurile
crematoriile
durerea
frica
gropile comune
apoi chipurile liniştite ale doctorilor
şi zîmbetele calde, la fel ca ale părinţilor
m-am şocat apoi brusc mi s-a făcut frică

începuse o ploaie torenţială de vară
frica mă făcea să-mi simt oasele cum cresc
cum vor să-mi iasă prin piele
căutam să nu păşesc prin bălţi
mi se păreau otrăvite

încercam să nu stau în apropierea lui tati
voiam să mă retrag undeva în umbră
departe de oameni
mi se făcuse grozav de teamă de oameni
a fost prima dată când nu-mi doream tiribombe
rollercoaster space invasion sau maşinuţe
dintr-o dată fără să ştiu din ce motiv
am început să plâng

ai mei m-au tras mai aproape
tremuram de parcă în inima mea se făcuse zero absolut
o fi răcit a zis tati
costele, ia-l în braţe, hai să ajungem odată acasă, a zis mami
şi tati m-a suit la pieptul lui
pentru mine a fost ca şi cum frica se aduna sub formă de bule
direct în sânge
pocneau fără zgomot ca să nu mă dea de gol
şi-n braţele lui aveam senzaţia aia de moarte
ameţeala din momentul când te simţi
pentru prima dată pe cruce

nu m-am zbătut
am strîns puternic din ochi mi-am pus mîinile peste urechi
m-am făcut mic şi verde precum o omidă atinsă cu un băţ
drumul pînă acasă a fost o cădere nesfîrşită
şi la fel ca în vise
aşteptam să mă trezesc

stăteam în gazdă la unii
şi cum ne-am întors în sufrageria lor
am început să simt altfel mirosurile
la început străine mie îmi deveniseră tot mai clare
fructe stricate
animale stricate
oameni stricaţi
mirosea a ură durere nepăsare, a suflete putrezite
şi eu începusem să mă descompun
terorizat de apropierea unui pericol nevăzut
îmi cădeau mîinile picioarele mi se scorojea pielea
măduva era incandescentă, vedeam oasele cum luminează

tot înghiţind mucii despre care credeam că-s lacrimile
unui plâns interior
m-am umplut de icnete mute
şi-am început să zbier isteric aşa cum îl văzusem pe victor
într-o criză de epilepsie
mami credea că m-am deocheat
tati îşi punea un coniac
i-am surprins pentru o clipă strălucirea din ochi
frica a îngheţat împreună cu mine
am ştiut din clipa aceea că la un moment dat
o să mă bată

nu-mi era teamă de bătaie
puteam suporta palme picioare lovituri de curea
nu ştia să dea cu pumnul
nu de tati îmi era frică
ci de întreaga lume
de fiinţa grotescă înspăimântătoare care e lumea
amiba gigantică împuţită cu mii şi mii de pseudopode
care îţi intră pe gură pe nas pe ochi pe urechi
îţi apucă inima cu nişte degete noduroase
şi-o pocneşte ca pe o băşică de peşte

atunci am simţit pentru prima oară angoasa de a fi om
şi m-am liniştit cât pentru a fugi până la baie
m-am urcat cu picioarele pe closet
m-am căţărat până la fereastra mică
prin care se vedeau aruncate din cer
suliţi de apă
explozii şi fulgere ucigaşe care căutau păcătoşii
mă simţeam singur împotriva lumii
dar nu-mi păsa
am evadat din mirosurile acelea atomice
în plin războiul care cuprinsese mangalia

m-au găsit abia dimineaţa
zgribulit, alb-albastru ca o fantomă
mama plângea
tata m-a apucat violent de-o ureche
tu’ţ mama ta de copil, pe unde-ai umblat
mă şfichiuia îngheţul din ea, o lovitură de bici
m-a fript până-n coaste…

cine să-i mai înţeleagă pe oamenii mari
din ziua aia n-am mai zis niciodată heil hitler
deşi în secret mi-aş fi dorit să am puterea lui
să am ochi de acetilenă şi să-i ard pe toţi
să-i fierb în aer ca sub un duş cu acid
să-i ard ca şi cum i-aş face un bine cuiva

da da
aşa m-am îmbărbătat toată perioada cât am stat
cu pneumonie-n spital
apoi m-au externat fără să mă fi vindecat total
câteodată când mai tuşesc
îmi amintesc de la ce mi se trage şi pentru o clipă
mă uit cu mînie în jur
cu ură şi cu dispreţ
şi doar pentru o fracţiune infimă de timp
privirile ce la mine se întorc
mă amăgesc că dacă lumea ar fi o grenadă
aş fi cel care i-ar trage cuiul

sechele probabil infirm în timp
în timp şi în frig, diferite urmări
nu ştiu ce a scris doctorul
în ziua când am ieşit din spital
mă simţeam la fel de bolnav
aveam în continuare fobia aceea de oameni
se accentua puţin câte puţin în fiecare zi
după cum vedeam fiara că muşcă
după cum bestia se hrănea
cu zeamă de creier uman mi-am dat seama
fiecare zi e un nou holocaust
şi în fiecare zi munca ne eliberează de frică

mai puţin eu
niciodată n-am putut să muncesc cu adevărat
teama a crescut în mine în aceeaşi proporţie cu un cancer
universal
în continuare omenirea mă sperie
o lume cu miliarde de paturi de spital
o lume în care avem şanse
ne facem bine
se apropie ziua în care medicul va scrie în fişa mea
pacient perfect sănătos
externat