Se încarcă pagina ...

DECEPŢII LIRICE. Tocata, în pâr minor

Data publicarii: 30.08.2012 16:15:00

Lipsit de orice fel de demnitate, boţul de apă se rostogoleşte fluierând prin părăsite sate. Croncănind crăcănat, corbul îl povăţuieşte. Cerul sus e limpede şi chiar luceşte. Undeva-n îndepărtare, parcă scărţâie ceva în altceva.  Fericită în nemernicia ei, udă şi rotundă, apa ghemuită hoinăreşte. Învolburată, deodată se propteşte brusc într-o nevăzută buză de covată. Mister şi hău cuceritor. Ademenită, uşor alunecând, minunata noastră apă devine pată tocmai la dracu, chiar în fundul de covată.


În liniştea instalată, doar câteva gâlgâituri şi boţul de apă se preface şi mai mic, iar apa şi mai plată. Un greiere bălţat şi căţărat cu emfază, o ciorovăieşte. Ce mică ai devenit, nesăbuită apă! Ştii că de acum încolo eşti o adevărată pradă? Peste covată, atârnă o umbră uriaşă fără cămaşă. Privirea-i fix în jos. Deodată, ceva bubuie şi se face noapte. Vecinul de covată a fost trezit de-un clipocit şi, mârâind, s-a scoborât să vadă oare ce sau cine pe cine a plesnit.


Mare, buburoasă şi demult uscată, măciuca scrutează întunecimea din covată. Jos, pitită, tremurând, apa fleşcăită se ţârcâie. Teama o cuprinde. Se simte slăbită, nemâncată şi tare însetată. Măciuca miroase şi, sâsâind, adulmecă. Apocaliptic, faţă-n faţă, o măciucă, o covată şi-o apă. De niciunde, vâjâind, măciuca loveşte în ochiul de apă şi apa în mii de stele este spartă. Măciuca, iarăşi şi iarăşi, izbeşte, toacă şi bate, iar apa, disperată, aproape că se îneacă. Dar, din înalturile cele mai înalte, ochiul lui Dumnezeu veghează şi boţului de apă i se mai dă o sansă şi din nou scapă. Bătută, cocoşată, scrijelită şi tulburată, ea iese, totuşi, din nou, la suprafaţă, gâfâind, dar nevătămată. Suspinând şi clipocind, ea varsă trei lacrimi de argint. Iubirea ei cu piua şi măciuca a luat sfârşit, exact aşa cum s-a şi dezlănţuit: de-a valma şi complet pripit.


Aceasta este povestea de sub podul lui Smarald, unde Oreion Belenga, monstrul fioros, tabietar tacticos şi ocupat, cântă uneori la drâmbă fărâmituri de melodii închinate tonusului de păpădii. Sfetnic, haotic organizat, precis de exact şi de inexact, el este cavalerul inexistentelor zbuciume jefuite şi complet golite, cel care zboară din răscruce în răscruce, admonestând şi arestând vânturi care spulberă mereu noi şi alte vânturi. La apusuri încremenite îl aud, totuşi, plângând în şoaptă, între o uşă osoasă şi o păpuşă dezmembrată. Plânge regrete necunoscute după o imensă, vastă şi superbă lume care s-ar putea să existe sau chiar se ascunde undeva sub crusta propriului nostru borhot de prune foarte bune.

Germonville, 29 august 2012

 

Vezi și „APROAPE TOTUL DESPRE SCULPTORUL ADRIAN COSTEA”

Afisari: 2262
Autor: Adrian COSTEA
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter