Plutesc iluzii în cana cu ceai… Minciuni pe felia de pâine. Acesta ar fi un mic dejun la începutul unei zile monotone. Toata ziua am rezolvat ecuaţii, undeva, într-un univers mult prea îndepărtat de o realitate vizibilÇŽ. Sunt o antitezÇŽ desÇŽvârşitÇŽ. Dar o asemenea concluzie se potriveşte perfect unui eseu asupra societÇŽţii contemporane.

Astăzi, pentru prima data în viaţa pe care mi-o amintesc, mi s-a spus cÇŽ sunt rea. Nici nu sunt sigurÇŽ dacÇŽ pot desluşi o imagine care sÇŽ-mi releve ceea ce înţeleg prin aceastÇŽ răutate, dar acest cuvânt, spre deosebire de altele are o rezonanţÇŽ deosebitÇŽ. Iar aceastÇŽ răutate provine din faptul cÇŽ i-am spus acelei persoane sÇŽ-şi corecteze o anumitÇŽ parte din comportament pentru cÇŽ-i dăunează şi ei şi altora. Spunând acestea am aflat cÇŽ sunt „rea”.

Mă doare capul de la atâta gălăgie. O imensÇŽ tornadÇŽ îmi răscoleşte tot haosul de gânduri fugitive. Am discutat serios cu mama despre dorinţa mea, care e mai mult o curiozitate şi o nevoie, de a merge la psiholog. Nu am nici un fel de problemÇŽ, însÇŽ vreau cu disperare, aproape, sÇŽ învăţ sÇŽ-mi controlez gândurile şi imaginaţia. Petrec atât de multe ore încercând sÇŽ-mi golesc mintea de secvenţe nedesluşibile, ireale şi incontrolabile, şi de enigme care se autorezolvÇŽ una prin cealaltă, încât, uneori, pierd orice contact cu realitatea, şi încurc ceea ce existÇŽ şi ceea ce s-a întâmplat cu ceea ce mi-am imaginat sau am gândit.

Cu cât încercarea de a mÇŽ controla devine mai dificilÇŽ, cu atât mai mult realizez cât de MARE este puterea minţii şi a sufletului. „Mare” poate fi considerat un cuvânt prin care se explicÇŽ multe, dar din care nu se înţelege nimic. Totuşi acesta este cuvântul potrivit. Mare. Puţini sunt cei care realizează cÇŽ ei înşişi reprezintă o forţÇŽ indestructibilÇŽ, o forţÇŽ care se regenerează şi care se consumÇŽ din ea însÇŽşi. Oamenii sunt atotputernici. „Nu existÇŽ nu pot, existÇŽ nu vreau” sau „Niciodată nu spune niciodată”. Acestea sunt vorbe pe care le ştie oricine. Cu toţii le acceptÇŽ, înţelegându-le. Dar nimeni nu le percepe ca pe un adevăr vital. În acest moment, timpul meu este nelimitat. Pentru cÇŽ timpul în sine, fiind doar o comparaţie, nu existÇŽ.

După-amiazÇŽ, am fost acasă la un prieten de familie, inventator. Nu am catalogat niciodată persoanele după talente şi aptitudini, dar de fiecare datÇŽ am savurat cu poftÇŽ o porţie de înţelepciune. Este interesant felul în care acest om, care deşi apropiat de al optulea deceniu al vieţii, priveşte viaţa prin ochi de adolescent, cu o inteligenţÇŽ şi o culturÇŽ purtatÇŽ pe propriii umeri şi cu vise şi scopuri de împlinit, ca o renaştere permanentÇŽ. Acest om (îmbrÇŽcat la costum cu cravatÇŽ roşie şi pe cap cu o şapcÇŽ pe care este desenat un cap de urs pe care scrie „bear love” - dragoste de urs), îmi spune cÇŽ nu existÇŽ materie. Adevărat! Marea greşeala a omenirii este procesarea incorecta a datelor. Cum adică nu exista materie? Nu existÇŽ. Cea mai micÇŽ particulÇŽ care stÇŽ la baza formÇŽrii oricărui tip de corp este atomul. Toate lucrurile sunt formate din atomi. Atomii sunt formaţi din electroni şi protoni, care sunt, în fapt, sarcini electronice. Rezultatul: nu existÇŽ materie. Tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv noi înşine, suntem simple unde frecvenţiale care dau senzaţia de formÇŽ, culoare, temperaturÇŽ, etc. Prin urmare, totul este o simplÇŽ aparenţÇŽ care creează iluzia de viaţÇŽ. Dintr-o lume a aparenţelor se naşte esenţa, aceasta fiind nucleul care asigurÇŽ perpetuarea acesteia şi care o regenerează. Privind ca într-o imagine, acest univers plin se dizolvÇŽ şi din el nu rÇŽmâne nimic. Adevărul suprem este acela cÇŽ nu existÇŽ nici un adevăr. Şi pentru cÇŽ adevărul se aflÇŽ în directÇŽ relaţie cu falsul, minciuna, pot spune cÇŽ nici acesta nu existÇŽ. Nu existÇŽ nimic, şi, totuşi, existÇŽ atât de multe. Viaţa este o imagine relativÇŽ. Depinde din ce perspectivÇŽ o priveşti si de locul spre care te îndrepţi.
Şi mi se face iar dor de Papini. El spunea cÇŽ „viaţa, pentru a fi suportabilÇŽ, trebuie trăitÇŽ din plin.” Nu ştiu cât de insuportabilÇŽ poate deveni pentru mine, dar, cu siguranţÇŽ, trăind-o din plin, am certitudinea cÇŽ nu voi regreta nimic. Pesimismul lui Papini mi se pare pe alocuri exagerat, deşi n-am suficiente argumente sÇŽ-mi susţin părerea. Şi nu ştiu ce pesimism îţi poate întuneca perspectiva despre viaţÇŽ când asculţi „Bunica bate toba”, când te plimbi pe stradÇŽ şi vezi un copil râzând sau când vezi frunzele dansând în ploaia de raze.
Hmmm…. Lipsa de inspiraţie. Iar am impresia cÇŽ nu scriu potrivit. Astăzi-ul meu în care m-am trezit devreme, am mâncat, mi-am făcut temele, m-am dus la şcoalÇŽ, am venit de la şcoală, am mâncat, am pierdut timpul, acum scriu, apoi voi dormi iar, rÇŽmâne în urmÇŽ, o zi a cărei desfăşurare nu diferă de a precedentei. Totuşi toate au ceva notabil care rÇŽmâne gravat în amintire: un zâmbet, o privire, o senzaţie, o faptÇŽ. Adevărat cÇŽ tot ce rÇŽmâne, e singurul fapt concret din întreaga mea viaţÇŽ, pentru cÇŽ nu se poate schimba cu nimic. Amintirile sunt ca pozele făcute cu un aparat de fotografiat cu film. După ce ai făcut o pozÇŽ nu mai ai cum sÇŽ o modifici. Poţi doar sÇŽ faci alta mai bunÇŽ, dar pe cea dintâi nu o poţi schimba cu nimic.
Am observat azi cÇŽ îmi place sÇŽ citesc cuvinte în dicţionar. Întotdeauna descopăr ceva „cu efect”. Şi pentru cÇŽ ador cuvintele şi-mi place sa vorbesc am nevoie de o permanenta reînnoire a vocabularului. Iubesc comparaţiile. UtilÇŽ „invenţie”. Din toate discuţiile cu „pacienţii” mei am ajuns la concluzia cÇŽ, folosind comparaţii, poţi face pe oricine sÇŽ înţeleagÇŽ mai bine şi mai uşor ce vrei sÇŽ-i spui. Am comparat-o azi pe Corina cu un laptop. Ciudat, dar a înţeles exact ce vroiam sÇŽ-i zic. Când o sÇŽ am ocazia sÇŽ vorbesc despre viaţÇŽ şi despre efectul ei asupra omului, voi putea spune cÇŽ procesul vieţii este pentru om asemenea unei exaraţii. Şi cu asta pot formula o nouÇŽ teorie. Omul „stÇŽ pe loc”. Doar viaţa „se misca”. Asemenea rocilor, omul este un element static. Viaţa preia rolul gheţarilor care modelează rocile în acţiunea lor. Aşadar, omul este un produs al vieţii, nu invers. Totuşi este oarecum aberant sÇŽ crezi cÇŽ totul se întâmpla fÇŽrÇŽ ca noi sÇŽ facem nimic. Sunt roci care rezistÇŽ modelÇŽrii, sunt altele care „se supun”.
Ha, ha! Râd. Din nou. Am idei mult prea „stufoase” pentru vârsta mea. În loc sÇŽ stau sÇŽ născocesc comparaţii, aş putea sÇŽ stau pe stradÇŽ şi sÇŽ mÇŽ plimb, sÇŽ simt căldura unei mâini într-a mea, sÇŽ mÇŽ joc de-a v-aţi ascunselea cum făceam odinioară sau sÇŽ-l urmăresc pe Miţu bÇŽtându-se cu vreun motan. Măcar acestea sunt lucruri certe.
Dar de ce sa râd? Nu e deloc dificilÇŽ o escapadÇŽ pe stradÇŽ. Cobor doua etaje, deschid uşa, o mituiesc pe Fifi cu un os, sar gardul ( poarta scârţâie când se deschide) şi … sunt pe stradÇŽ. Inima îmi va bătea cu putere, aproape sÇŽ-mi spargă cutia toracicÇŽ, dar voi avea mintea liberÇŽ de gânduri şi o iluzie împlinitÇŽ. Noapte. Plec…

P.S.: Imperceptibil. Senin. Tinereţe. Puls. Aici, în oraş, vezi puţine stele. Cerul e îmbâcsit de fum şi doar lumina celor mai strălucitoare îmi întâlneşte ochii. Acasă la părinţii mei cerul este plin de stele… imens şi curat.
Străzile sunt pustii. Doar câte o luminÇŽ la răscruce de drumuri. Când am ajuns pe „23 august” mi-am amintit de noaptea Învierii când m-am dus la mormântul bunicii. Aceeaşi imagine moartÇŽ. Singura diferenţÇŽ este cÇŽ lumina farurilor a luat locul lumânărilor aprinse, iar zgomotul maşinilor, gemetelor şi suspinelor celor vii. Şoseaua tace… Am înţeles acum gândul lui Papini… Inutilitatea existenţei îşi cautÇŽ nebunÇŽ antidotul …