Pe scara durerii, alţii mai trişti decât noi
Coboară şi urcă neîncetat
Îi privesc seara, de la balcon, când vin şi aruncă gunoiul.

Pentru că tocmai în spatele blocului nostru, la ghene,
e capătul scării, iar dincolo,
dincolo nu se ştie. Nimeni nu ştie
sau nu mi se spune. Nu-s încă de-ai lor, să-mi comunice asemenea informaţii.

La început, am zis că-i o prostie. Aşa a zis şi Costel, de la 7:
- Hai, mă, gagiule, ce scară? Ce găuri?
Amice, îţi zic, nu-i nicio scară acolo! Nicio gaură, mă! Şi duc gunoiul în fiecare sară!
Mai bine-o gaură în capul tău!
M-am pipăit: nicio gaură! Aşa că m-am pus la pândit.
Azi aşa, mâine-aşa, până-ntr-o seară, când
am văzut-o.

Era...era o ditamai gaura! Intrai cu totul, deodată. Iar, scara,
Lustruită, se ţinea bine.
Am fugit în bucătărie, am luat sacul cu resturi şi-am început să cobor scările,
alergând.

Însă, alţii, mult mai dibaci, mi-o luaseră nainte. Şi-alergau cât îi ţineau picioarele,
de parcă îi fugărea cineva.
Şi când atingeau marginea scării, odată se aruncau cu capul în jos! Iar cei care
se-ncordau să nu cadă, veneau alţii şi-i împingeau de la spate.

Aşa că, încet-încet, am început să răresc paşii.
Şi, când am fost sigur că nu mă vede nimeni, am început să merg înapoi.
Apoi am luat-o la fugă.

M-am oprit în mijlocul sufrageriei şi mi-am pus mâinile în cap.
Cineva mutase scara, lângă piciorul mesei `a mare, cu mileul cu Sfânta Cină. (Poate chiar vecinu de sus, Costel,
într-un moment de ură adamică).

...
Au trecut de-atunci ani. Întrebări, frecţii, duşuri, pastile...În fine, prostii.
M-am lecuit de faza cu scara. Amice, îţi zic, nu-i nicio scară acolo!
Iar la mine în casă parchetul luceşte ! E lună, frate! Lu-nă!
Uită-te şi tu, ce lucrătură! I-adus din Germania, ăştia ştiu meserie, nu glumă!