ar trebui să plîngi şi să-mi semeni -
în lutul ce încă dormea, am fost gemeni.
apoi, o balanţă ciudată ne-a dus
pe mine - aicea, pe tine - mai sus.

simt cum devii tot mai şters
şi mai palid,
cu fiecare bătaie din aripi,
de parcă odată cu vîntul s-ar scurge
din aripa ta, pe pămînt,
puţin sînge.

să fie o greutate în suflet prea mare
pentru Acel ce limite n-are?
sau aripa ta, iscusit deghizată,
deschide în mine, cu vîrful,
o poartă?