Acest eseu a obţinut locul I (din 52 de lucrări) la concursul de eseuri „ROMÂNIA MEA” – VASLUI 2011

Mi se spune că sunt un copil îndrÇŽzneţ aflat pe treptele maturizÇŽrii… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sÇŽ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatÇŽ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastÇŽ ţarÇŽ teribil de simplÇŽ şi frumoasÇŽ, trecutÇŽ adesea prin focurile unor rÇŽzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatÇŽ şi blamată, şi oacheşÇŽ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei...

Este ţara mea, ţarÇŽ scÇŽpatÇŽ din mânÇŽ, ce se îndreaptÇŽ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitÇŽţi? Ar fi absurd sÇŽ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mÇŽsurÇŽ sÇŽ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sÇŽ atrag atenţia cÇŽtre „umilul” megieş român.
Este cert faptul cÇŽ într-o zi voi putea pÇŽrÇŽsi aceastÇŽ ţarÇŽ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fÇŽrÇŽ cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarÇŽ perfectÇŽ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împÇŽrţit bucurie, tristeţe, am învÇŽţat sÇŽ iubesc, sÇŽ dau frâu liber imaginaţiei, sÇŽ cred în forţele proprii, sÇŽ mÇŽ exprim, sÇŽ ajut, sÇŽ caut rÇŽspunsuri, să ignor, sÇŽ sper că într-o zi eu, cu un grup de oameni asemeni mie, vom putea pune baze solide într-o ţarÇŽ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

Mă simt prinsÇŽ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzÇŽpezite iarna, prin adierea florilor de primavarÇŽ, cu aerul ei de fecioară adormitÇŽ de bogÇŽţia verii şi dezmierdată de o bÇŽtrânÇŽ toamnÇŽ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatÇŽ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. PurtÇŽm cu noi veacul frumuseţii, al dorului de drumeţii, al muncii obositoare de la câmp, care nu curge parcă prin vene, deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid…

De undeva, din inima ţării se aude, tulburător, imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitÇŽ sÇŽ trÇŽiascÇŽ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pÇŽreri tardive, puse faţÇŽ în faţÇŽ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitÇŽţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cÇŽ pentru clasa politicÇŽ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cÇŽ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cÇŽ bunele maniere par a se gÇŽsi la intelectuali sau în aparenţÇŽ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cÇŽ la capÇŽtul sÇŽrÇŽciei se aflÇŽ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cÇŽ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagÇŽ naţiune ce ne cÇŽutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţÇŽ care sÇŽ nu se transforme în tipul de hranÇŽ fÇŽrÇŽ condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât ca locul unde copiii sunt învÇŽţaţi sÇŽ vorbeascÇŽ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânÇŽ în grÇŽdiniţe, apoi la şcoalÇŽ.

DacÇŽ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţÇŽ aş şti sÇŽ rÇŽspund: din Vaslui, de pe o stradÇŽ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fÇŽrÇŽ nicio noimÇŽ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. MÇŽ uit în oglindÇŽ analitic, cred cÇŽ arÇŽt bine, pÇŽrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamÇŽ. Cobor scÇŽrile prudent, mi-e teamÇŽ sÇŽ nu alunec, a spÇŽlat proaspÇŽt femeia noastrÇŽ de serviciu. La capÇŽtul culoarului deja zÇŽresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultÇŽ de afară muzicÇŽ pusÇŽ în casÇŽ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, care nu se poate abţine sÇŽ exclame: „Ce dracu or face ÇŽştia toatÇŽ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatÇŽ de pâine!” În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca ei.

Înaintez spre ieşirea din scarÇŽ. Vali, un urecheat ciudat, mÇŽ salutÇŽ zâmbind cu gura plinÇŽ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mÇŽ mai întreabÇŽ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sÇŽ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mÇŽ întreb dacÇŽ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românÇŽ, sau s-o fi strÇŽduit la matematicÇŽ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte: cum or fi arÇŽtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi? Ce aşteptÇŽri o fi având de la ei nişte mÇŽmici nedormite? Unde, pe ce scarÇŽ a societÇŽţii ar trebui sÇŽ-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitÇŽ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! LÇŽsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoalÇŽ, mÇŽ gândesc brusc la ce aş vrea sÇŽ mÇŽ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascÇŽ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţÇŽ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa şi e la modÇŽ sÇŽ te tratezi în strÇŽinÇŽtate”... Toate fetele de vârsta mea vor sÇŽ se facÇŽ modele sau... nu ştiu... Ceva care sÇŽ le aducÇŽ mulţi bani şi faimÇŽ.

Îmi atrage brusc, deodatÇŽ, atenţia un afiş electoral rupt. ÎncÇŽ se mai observÇŽ zâmbetul „ca pentru pozÇŽ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! MÇŽ întreb dacă n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. DacÇŽ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul cÇŽtre şcoalÇŽ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sÇŽ vÇŽd ceva, o pÇŽrticicÇŽ din ţara asta. În acest moment vÇŽd o femeie cÇŽrând o sacoşe, însoţitÇŽ de soţul care fumeazÇŽ o ţigarÇŽ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

Gina Camelia ROMAN
Clasa a X-a, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui

Titlul original: ROMÂNIA MEA: ŢARA CONTROVERSELOR