Se încarcă pagina ...

COBZA "PIRATATĂ" DE UNGURI SI "PSEUDO-COBZA" DE LA CHISINĂU

Data publicarii: 02.12.2014 21:21:00

Formele de distrugere sau de distorsionare a relicvelor identitare și spirituale ale unui neam sunt nenumărate. În vara lui 2011, cu ocazia festivalului „Zilele Municipiului Oradea”, o trupă maghiară de muzică medievală avea în componența sa și un… cobzar. Foarte frumos, s-ar putea zice, iată o formă de resuscitare a unui instrument străvechi specific culturii și tradiției noastre precreștine, instrument pe care Vergiliu, în secolul I î.Ch., îl numea LIRA TRACĂ (Thrace cytara). Da, numai că trubadurul nostru își numea instrumental „COBZĂ UNGUREASCĂ”. Nu era o „cobză ungurească”, instrument care, de altfel, nici nu există, era o cobză pur și simplu.

 

 

Un prieten istoric căruia i-am povestit faza, mi-a spus indignat: „Bă, tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate? Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”.

 

Cred că amicul meu avea dreptate. Cu câteva luni înainte de această întâmplare, un călător român, iubitor de cultură tradiţională (nu-i dau numele, pentru că nu am acordul său), a descoperit, în peregrinările prin Ungaria, foarte multe ulcioare ciudate, cu figuri zoomorfe şi antropomorfe, care nu prea ţineau de cultura şi spiritualitatea maghiară. Cerând explicaţii, i s-a dat un răspuns care l-a lăsat perplex: producţia acestor obiecte era de dată foarte recentă, de numai câţiva ani, şi nu ţinea, într-adevăr, de tradiţiile poporului maghiar. Au fost preluate, pur şi simplu, multiplicate şi scoase pe piaţă, dintr-o carte apărută în 1997 la… Muzeul Ţăranului Român! Cartea, care este un album de artă, se numeşte „Ulcioare de nuntă” şi aparţine etnografului Georgeta Roşu. Interesant nu era doar faptul în sine, anume că în Ungaria se vând ulcioare româneşti, ci și nefirescul fenomenului: spiritualitatea unui popor generează în altă ţară o piaţă prosperă, în timp ce în ţara de origine această sursă de valorificare economică este total ignorată…

 

Recent, am descoperit pe OLX următorul anunț, însoțit de o fotografie:  „Vând cobză deosebită și în stare foarte buna.  Cobza, din câte am înțeles, nu este fabricată în România”.

 

Într-adevăr, nu e fabricată în România și nici nu e cobză. Seamănă, dar nu răsare. E fabricată în Republica Moldova, dacă nu cumva la Moscova. Instrumentul cu pricina reprezintă, consider eu, o altă formă de distorsiune (ca să nu zic diversiune) mai mult sau mai puțin voluntară a unui element de patrimoniu imaterial.

 

Cam în același timp, rapsodul Ion Crețeanu mi-a semnalat și el existența, pe youtube, a instrumentului cu pricina, sub forma unui concert la „cobză” și orchestră susținut de un instrumentist cât se poate de onorabil din Chișinău, pe nume Pavel Țurcan. Instrumentul la care cântă acesta nu este însă nici el cobză. Seamănă mai degrabă cu lăuta, așa cum era aceasta la începutul consacrării sale în Europa: cu patru coarde (duble în cazul „cobzei” lui Pavel Țurcan) și cu gâtul fracturat. E o lăută care cântă ca o balalaikă, deși asta ține, probabil, de stilul interpretului…

 

Am vrut să știu mai multe despre acest „cobzar” foarte cunoscut în Republica Moldova și am aflat cu plăcută surprindere, pe de o parte, și cu stupoare pe de altă parte, că a studiat „cobza” la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” și la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău, la clasa profesorului Isaac Solomon. Cu plăcută surprindere pentru că instrumentul numit „cobză” se studiază, în Basarabia, la nivel academic, ceea ce în România – din păcate și spre rușinea noastră - nu se întâmplă. Cu stupoare pentru că, așa cum spuneam, instrumentul nu e cobză, dar e prezentat și studiat ca atare. Faptul e cu atât mai întristător cu cât în Basarabia există și cobza autentică, despre care nu știu să se studieze la conservator. Iar dacă ceea ce se studiază este „cobza” la care cântă Pavel Țurcan, aceasta reprezintă o mistificare instituționalizată extrem de periculoasă, o diversiune chiar, căci obnubilează cobza autentică și consacră o PSEUDO-COBZĂ.

 

Cobza și psudo-cobza

 

  

Lăută model secolul al XVI-lea

 

Întrucât, de peste cinci ani susțin și promovez conceptul  LIRA TRACĂ (cobza), mă simt dator să iau apărarea instrumentului autentic pe care-l slujesc, reluând câteva din informațiile colectate și sintetizate de-a lungul timpului.

 

Ce a fost mai întâi: lăuta sau cobza?

Cobza nu seamănă cu niciunul dintre instrumentele actuale. Are gâtul frânt şi griful (porţiunea pe care se schimbă acordurile) foarte scurt, ceea ce impune multă precizie în schimbarea acestor acorduri. Este un instrument ritmic și armonic, primitiv şi foarte greu de mânuit, cu corzi care se „pleznesc” (nu se ciupesc), el fiind, de fapt, destinat hangului (acompaniamentului). S-a vehiculat ideea că s-ar trage din lăută. Numai că lăuta, care este de origine arabă (al-oud), este un instrument melodic, evoluat, și era așa încă înainte de adoptarea ei în Europa. Nu se cunosc cazuri ca un instrument ritmic să fie derivat dintr-unul melodic, ci numai invers. Deci în niciun caz cobza nu se trage din lăută. Seamănă cu aceasta, e adevărat, mai exact cu varianta primitivă a lăutei (de până în secolul al XVIII-lea), care avea şi ea gâtul „fracturat”. Grifura lăutei era însă (şi este) mult mai lungă, ceea ce permite o mai lejeră mişcare a degetelor pe coarde. Iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar deja lăutele cu gâtul drept.

 

„Cântărețul din lăută” de Caravaggio (1595)

 

Cântărețul din cobză Ion Crețeanu (2010)

 

Orfeu cobzarul

Prestigiul cobzei nu vine numai din faptul că a făcut gloria lăutarilor noştri de până la apariţia ţambalului (a fost, printre altele, instrumentul emblematic al celebrului staroste Barbu Lăutaru), ci din vechimea lui aproape ancestrală. Fapt mai puţin ştiut, cobza se numea în Antichitate „lira tracă” şi a fost instrumentul specific imensului teritoriu ocupat de populaţia tracă din care făceau parte şi geto-dacii. Tot din neamul tracilor făceau parte şi frigienii din Asia Mică.

 

Reprezentantul legendar al culturii muzicale tracice a fost, după cum se ştie, Orfeu. De altfel, dacă e să judecăm după scrierile antice, muzica strămoşilor noştri pare să fi avut un rol determinant în cristalizarea artei universale a sunetelor. În „Geografia” sa, istoricul şi geograful Strabon din Amesia (60 î.H.-21 d.H.), referindu-se la originea muzicii vechi, face următoarele consideraţii: „Muzica întreagă, privită atât ca melodie, cât şi ca ritm şi cuprinzând şi instrumentele, e socotită ca fiind de origine tracă şi asiatică. Aceasta se vede şi din locurile unde muzele sunt cu deosebire cinstite. Într-adevăr, în vechime, Pieria, Olimpul, Pimpla, Leiberthros erau localităţi şi munţi ai tracilor, pe câtă vreme acum pe acestea le stăpânesc macedonenii. Heliconul a fost închinat muzelor de către tracii care locuiau în Beoţia şi care au consacrat nimfelor peştera lui Leiberthros. Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica - Orfeu, Musaios şi Thamiris - sunt traci. Şi numele Eumolp (personaj trac al cărui nume se traduce «cel care cântă bine») tot de la traci vine”.

 

Aşadar, dacă luăm ca reper adevărul unanim acceptat că Orfeu era trac şi faptul că instrumentul la care cânta era lira, îndrăznim, în lipsa oricărei cercetări de specialitate în acest sens, să ne întrebăm dacă nu cumva e logic ca lira la care cânta Orfeu, tracul, să fie chiar „lira tracă”. Şi cum „lira tracă” era cobza, putem să ne întrebăm („insinuând”, în acelaşi timp, un adevăr) dacă nu cumva Orfeu a fost cel mai mare cobzar al tuturor timpurilor. Cercetarea în această direcţie a fost blocată, printre altele şi de faptul că reprezentările iconografice sunt mult ulterioare presupusei perioade în care a trăit eroul. Fiind preluat de cultura greacă, primele astfel de reprezentări ni-l arată în haine greceşti şi având, evident, recuzita aferentă.

 

Lira Tracă sau Thrace cytara

Sintagma „lira tracă” nu apare în niciunul din studiile de cercetare româneşti, fie ele istorice sau muzicale. Poate fi găsită în schimb într-un catalog din 1833, descoperit de subsemnatul în arhiva unui muzeu din Mantova (Museo della Reale Academia di Mantova), unde, alături de imaginea unui basorelief reprezentându-l pe „Orfeu în Infern”, este prezentată şi povestea personajului. Scrie, în acel catalog, la pagina 12: „Non è alcuno, che ignori la pietosa istoria d’Orfeo, il quale coll’ incanto della SUA LIRA TRACA uomini e fiere a seguirlo…”. („Toată lumea ştie povestea lui Orfeu, cel care, cu cântecul LIREI SALE TRACE, oameni şi fiare făcea să-l urmeze etc., etc…”). Deci italienii începutului de secol XVIII n-aveau nicio problemă să facă analogii între identitatea eroului şi lira sa. Iar Vergiliu numea acest instrument specific tracilor şi atribuit lui Orfeu „Thrace cytara”.

 

  

 

Având în vedere cele expuse, cobza (lira tracă) are virtuţi de brand naţional. Puţine popoare au privilegiul să posede un instrument atât de vechi care să le traseze, pe o perioadă istorică de multe mii de ani, continuitatea identităţii.

Iată de ce, în general vorbind, dar în cazul COBZEI în special, este atât de importantă acuratețea proprietății termenilor în raport cu ceea ce indică sau denumesc ei.

De aceea, rezumând cele scrise aici, subliniez încă o dată:

1.      Nu a existat și nu există COBZĂ UNGUREASCĂ. Instrumentul formației maghiare de muzică medievală, la care am făcut referire la început, era o COBZĂ ROMÂNEASCĂ (scuzați pleonasmul!) rebotezată. E o formă (ludică, dacă vreți) de furt de identitate.

2.      Instrumentul la care cântă Pavel Țurcan NU E COBZĂ. E un derivat al acesteia, un instrument melodic ca și lăuta. Poate fi considerat și rezultatul unei evoluții a instrumentului originar dar, dacă e așa, e o evoluție care s-a soldat cu pierderea identității instrumentului. Deci, oricum, el nu mai este cobză.

_____________________________________________

 

 

Afisari: 6178
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Marius Finca getbeget.org (Dec, Thu 11, 2014 / 18:58)
Excelent articolul domnului Miron Manega, pentru care merită felicitările noastre. Ne permitem două adăugiri/corecții/note:
Nota*: lăuta nu este de origine arabă, a fost preluată de arabi de la tracii și geții cu care au intrat în contact. Pentru aceasta dau câteva paragrafe din cartea "Stoia del Italia del Medio Evo" a reputatului conte și istoric italian Carlo Troya apărută pe la jumătatea secolului IX.

În indicele de mai sus Liutharii erau cântăreții goților. Sună oare cunoscut numele de liutari (lăutari?). Numele vine de la instrumentul lor.
Mai jos dau pasajul respectiv, în care demonstează că termenul era vechi, pentru că apare în scrierile lui Ulfila (secolul IV). De asemenea lăuta (sub variantele leudi, di lut, di leoth, liodas apare și în alte scrieri sau la alte popoare europene (anglo-saxoni, scandnavi). După cum vedem lăuta era larg răspândită în Europa cu secole înaintea sosirii arabilor, sau afirmării lor ca popor în lume (sec. VI d.Hr.)

Și ca să nu credeți că Troya când scria aceste lucruri visa, a revenit cu o tabelă cronologică în care a indicat sursele, așa cum au cerut contemporanii săi.

Iar ca să fie clar Troya punea semnul egal între geți și goți. El revine de foarte multe ori asupra acestui aspect cu argumente incontestabile. Eu vă redau doar una din paginile de la indice și mai jos un citat din anexa Festi Getici o Gotici (Istoria Geților sau Goților)


"An 244 d.Hr. În toate inscripţile de la Maximin până aproape de Gruterus şi cele mai recent descoperite, victoriile obţinute de acel împărat asupra goţilor sunt mereu despărţite de cele obţinute asupra germanilor. Acelaşi lucru se poate citi în epitaful lui Gordian, numit învingător al germanilor şi învingător al goţilor. Cine oare dintre scriitorii antici a confundat aceste neamuri atât de diferite ca popoare? Cu siguranţă niciunul".

Nota** Nu numai ungurii au furat din cultura și tradițiiloe noastre. Și grecii au făcut-o cu mult aplomb, mult înaintea ungurilor. Din fericire au mai ră
Nume: DAN LUPESCU (Jan, Sat 03, 2015 / 11:16)
Am citit, apoi, aceasta superba demonstratie. Te rog, Drag Prieten, MIRON MANEGA, s[/mi trimií la acela;i Email / lupescu 76@gmail.com / si acest material, cu imagini cu tot. Dacpa se poate si cu precizarile facute de dl Marius Finca get-beget *(din Comentarii)
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter