Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategici pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabacheră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875 intitulată „Răpirea Bucovinei după documente autentice”, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogâlniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri riscând să fie prins şi pedepsit cumplit. Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare” pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. (vezi articolul intitulat "Grigore Ghica Voevod", publicat  în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, republicat pe CERTITUDINEA în două episoade, sub forma editorialelor "Un model de guvernare: domnia lui Grigorie Ghica al III-lea (I)" şi "Un model de guvernare: domnia lui Grigorie Ghica al III-lea (II)").

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica, pe care nu întâmplător l-a adus în prim-planul atenţiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

Sursă: Port@leu

Titlul original: "Contrabandistul Eminescu"