Câteva concluzii, după 10 zile de demonstraţii...
În primul rând, nicio provocare nu şi-a atins scopul. Prima a fost cea cu ultraşii şi distrugerile comandate, pentru ca, în ochii opiniei publice, manifestaţia de protest să fie asimilată cu violenţa şi huliganismul. Aici se impune o observaţie colaterală. Trupele suplimentare de jandarmi, care au venit în piaţă şi i-au împins pe violenţi spre Piaţa Unirii, parcă au făcut-o în aşa fel încât să se vadă că unii-s unii iar alţii-s alţii. Adică pur şi simplu au izolat diversiunea. Or fi fost şi ultraşi printre acei provocatori, dar sigur erau manevraţi de altcineva. Diversiunea a avut efecte opuse: adevăraţii ultraşi au venit a doua zi în piaţă şi au manifestat paşic împreună cu ceilalţi demonstranţi. Adică, în loc de dezbinare, diversiunea a provocat fuziune.
 

O altă capcană a fost pancarta cu „Legalizaţi marijuana!”. Era prea grosolană ca să nu fie sesizată de oameni. Diversionistul a fost gonit.
Apoi, lozinca aceea enigmatică: USL=PDL=MIZERIE. Nu că n-ar fi adevărat ce spune (eu, unul, subscriu la faptul că toţi cei aflaţi la putere, din 1990 încoace, au constituit, într-o măsură mai mare şi mai mică, „tagma jefuitorilor”), problema este că, în context, aceasta risca să destabilizeze, să abată atenţia manifestanţilor de la dezideratul unanim „JOS BĂSESCU!”. Dirijată sau nu, diversiunea putea avea efect dizolvator, ceea ce totuşi nu s-a întâmplat.

Cea mai mare încercare (trecută, din fericire, cu brio), a fost întâlnirea manifestanţilor veniţi de la mitingul politic cu cei din Piaţa Universităţii. Puterea ar fi vrut să iasă cu păruială, ceea ce era aproape previzibil, având în vedere incidentul cu Ludovic Orban. Şi mie mi-a fost teamă că „pieţarii” îi vor respinge pe „politici”, pentru simplul motiv că erau politici. Nu s-a întâmplat aşa, dimpotrivă, au fuzionat. A fost o reacţie matură, care în urmă cu 22 de ani n-ar fi fost posibilă. De altfel, noii veniţi au avut inspiraţia sau inteligenţa de a nu veni în piaţă cu insemnele partidelor din care făceau parte.

Pe scurt, toate încercările de dezbinare de până acum au eşuat. Ele se vor desfăşura în continuare, atâta timp cât şi mişcările de protest vor continua. Dar cât vor continua? Oamenii au obosit, sunt totuşi prea puţini, iar Băsescu se va folosi de argumentul statistic pentru a-i ignora în continuare. Dar nici ignorarea nu poate continua la infinit, aşa că, la un moment dat, e de presupus că va trece la represalii maxime, dacă oamenii nu vor părăsi de bună voie piaţa. Muniţie există, din belşug...

După părerea mea însă, Băsescu nu va fi dat jos de cei din stradă, sau cel puţin nu în mod direct. El va fi trădat de propria camarilă, sau va fi părăsit. Membrii guvernului şi parlamentarii puterii au început să se teamă pentru viaţa lor şi a familiilor lor. Pentru că, chiar dacă au fost complici la nenorocirile generate de dictator, îşi dau seama că puterea acestuia s-a şubrezit îngrijorător şi că, în caz de Doamne-fereşte! (sau de Doamne-ajută!), ei sunt cei mai expuşi furiei generale. Şi nu toţi vor avea la dispoziţie un elicopter. Cam aşa stau lucrurile în toate structurile Puterii, unde slujbaşii sunt supuşi unei duble terori: cea prezentă, a lui Băsescu, şi cea viitoare, a răzbunării celor oprimaţi de Băsescu. Sub presiunea acestui coşmar, mulţi acoliţi vor claca sau vor fugi. În plus, în toate aceste structuri, există şi angajaţi de bună credinţă, care n-au stat şi nu stau degeaba, ajutând, din umbră, pe cei din stradă, prin intermediul presei. Fisura în sistem fiind făcută, urmează, sper, scufundarea.