Încep această evocare cu o observaţie: Ioan Şerban, zis Tarzan, meşterul de la care am învăţat cobză şi eu, şi Tudor Gheorghe, a trăit între 1915-1986. Deci el a moştenit meşteşugul de la lăutarii secolului al XIX-lea. De aceea mă consider un mare norocos. Printr-o împrejurare pe care o numesc destin, cobza la care cânt, care i-a aparţinut lui Tarzan, duce mai departe, prin mine, un stil interpretativ care poate ar fi dispărut: stilul secolului al XIX-lea, marcat de geniul starostelui cobzar Barbu Lăutaru.

Ioan Şerban s-a născut la Calafat, în ziua de 1 ianuarie 1915. A fost fascinat de sunetele cobzei încă de mititel. Încântat de pasinea precoce a fiului său, tatăl comandă o cobză pentru copilul de numai nouă anişori. O cobză de dimensiuni adecvate braţelor şi degetelor viitorului mare cobzar. Atras peste fire de miraculosul instrument, copilul progresează rapid. Măiestria, stilul său curat, îl ajută să treaca "graniţele" Olteniei şi ajunge la Bucureşti, unde o întâlneşte pe Maria Tănase. În 1939 traversează oceanul, pentru a participa, împreună cu aceasta, la Expoziţia Internaţională de la New-York, prilej cu care marea cântăreaţa l-a revăzut pe Constantin Brâncuşi. După război, Ioan Şerban continuă să cânte şi să-şi îmbunătăţească repertoriul, fiind cooptat în Ansamblul "Ciocârlia" al Ministerului de Interne, chiar de la înfiinţare (1950). Aici cunoaşte apogeul carierei sale, având privilegiul să evolueze sub bagheta dirijorilor Constantin Arvinte şi Victor Predescu şi să cânte cu marii interpreţi români din acea vreme: Angela Moldovan, Ion Luican, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Mia Braia, Ileana Constantinescu. La sfârşitul anului 1968 şi începutul anului 1969 Tarzan ajunge pentru a doua în America, într-un turneu de patru luni, într-o companie de marcă: Ion Cristoreanu, Maria Butaciu, Florea Cioacă, Gheorghe Cioacă, Nae Cioacă, Stanciu Simion, Tudor Pană, Aurel Romcescu (tatăl fraţilor Adrian şi Mircea Romcescu).

Eu l-am cunoscut pe Tarzan pe vremea studenţiei, în 1982. Eram pasionat de cântecele vechi, pe care le “achiziţionam” de la bătrânii şi bătrânele satelor. Eram ceea ce se chema, la vremea aceea, “culegător de folclor”. În toamna anului 1982, am ajuns în casa lui Tarzan de pe strada Alexandru cel Bun din Craiova, situată în “Faţa Luncii” - cartierul lăutarilor craioveni, reşedinta muzicanţilor din Oltenia. Am aflat că mai trecuseră pe acolo Tudor Gheorghe şi Dan Voinicu .”Te duci la Tarzan?” – mă-ntrebau vecinii-lăutari, văzandu-mă cu cobza în braţe. “Cum zâce el, aşa e”. După aproape 30 de ani, timpul mi-a demonstrat că vecinii aveau dreptate şi că n-am greşit cu nimic mergând pe mâna şi cobza mentorului meu, Tarzan.
În mâinile lui vanjoase, paltinul şi bradul din care e făcută cobza se transformau ca prin minune, devenind o fiinţă vorbitoare. Cu plasturele din pană de gâscă, atingea primele trei perechi de coarde şi cu degetul mic ciupea perechea a IV-a, când era nevoie de acordul fa major. De la el am învăţat bătaia “peste mână”, de la el ştiu ţiitura cu degete încălecate. M-a făcut să înţeleg că instrumental acesta, cobza, este liantul tarafului, ţine ritmul, armonia şi, dacă e cazul, face şi solistică. Am de la el nu numai stilul secolului al XIX-lea, ci şi opincile şi cobza care l-au însoţit în SUA: şi prima oară, în 1939, cu Maria Tănase, şi a doua oară, în 1950.
 

Plecat dintre noi în anul 1986, Tarzan rămâne exponentul unei lumi aproape dispărute, al unei lumi pline de comori, pe care le pierdem iremediabil. Aceleiaşi lumi i-au aparţinut Lache Găzaru, Iliuţă Rudăreanu, Dumitru Ursu, Radu Dumitra, Fănică Luca, Constantin Cotulbea de la Cezieni, Gică Creţeanu de la Voineasa de Olt, Gică Chirea de la Iancu Jianu.
 

Ioan Şerban păstra cobza ca pe un lucru sfânt, o ştergea de praf în fiecare zi, mângâind-o cu dragoste şi recunoştinţă, ca pe-o ibovnică. Iar ca om era înduioşător de simplu şi de sfios, având acea timiditate copilărească pe care o întâlneşti doar la marii artişti. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-i ţină, prin noi, memoria vie!