Se încarcă pagina ...

NICI VII, NICI MORTI

Data publicarii: 14.07.2017 08:40:00

În ciuda tuturor argumentelor, mi-e imposibil să accept  ceea ce spun nu puţini dintre cei ce ştiu să-şi cântărească bine cuvintele: că rezervele noastre biologice şi intelectuale sunt pe sfârşite, că doar atâta ne-a fost. Sigur, nu îmi pot ascunde impresia că, de două decenii, suntem asemeni unui bolnav aflat la o secţie de terapie intensivă condusă de cei mai incompetenţi şi aroganţi felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu trăieşte.

 

După minirevoluţia culturală, când presupuneam că nu voi mai putea publica, m-am încăpăţânat să citesc, rând cu rând, uriaşă Istorie a lui Nicolae Iorga, pentru a caută domnitori care să semene cu Răposatul. Eram convins de dreptatea înţeleptului biblic, după care, tot ce este a mai fost şi tot ce a fost, va mai fi!

 

Am găsit vreo trei domnitori al căror sfârşit n-aş spune că m-a lăsat indiferent: unul a fost aruncat într-o fântână, altul a fost trădat şi altul a căzut într-o lupta inegală, împins de nebunia de a crede că este ce nu putea fi. Atunci, în acei, de acum, îndepărtaţi ani, am înţeles că în istorie nu rămân numai eroii, ci şi imbecilii sau penibilii care s-au distins prin vreo fapta insolită. Cine poate uită versurile în care La Palice îşi plângea comandantul? „Cu un sfert de ora înaintea morţii sale,/ El era încă în viaţă!“ Sau concursul iniţiat de Academia Franceză: „Căreia dintre virtuţile regelui i se cuvine locul întâi?“ Regele fiind Ludovic al Xl-lea, iar unul dintre lăudători, chiar Ronsard! Căci, observă Charles Richet: „Nu este prost acela care nu înţelege ceva, ci acel om este prost care, deşi înţelege un lucru, procedează de parcă nu l-ar fi înţeles“.

 

Fireşte, nu mi-am amintit din pură întâmplare această definiţie, care poate fi ilustrată cu mii de exemple din anii de după Revoluţie, când, din cauza unor asemenea ticăloşi şi impostori, ne-am abonat la ultimul loc în Europa Unită. Am asistat, zilele trecute, la o comedie jalnică, la un fel de licheliada pusă în scenă de nişte activişti lamentabili, unii, spre ruşinea lor, având destulă carte. În 1884, Slavici afirmase că: „Soarele românilor răsare la Bucureşti!“.

 

Sigur, după atâta amar de vreme, răsăritul nu şi-a schimbat locul, dar am aflat şi cine joacă, în zilele noastre, rolul astrului ceresc. Ceea ce nu e puţin lucru. Cu acelaşi prilej, ni s-a spus şi de unde vine, în zilele noastre, lumina. De aproape două mii de ani, lumina venea de la Ierusalim, de la Cel Înviat din Morţi. Într-o tristă perioadă, ea ne era adusă tot de la Răsărit, la început cu tancurile Armatei Roşii, apoi cu trenul sau cu avionul, de către activiştii şi intelectualii vremii. Dar pentru că, la noi, toate se schimbă  în afară de obiceiuri, de câţiva ani, ea vine din Suceava, adusă fiind, din Oraşul Sfânt, tocmai de cel mai mare specialist în scrisul cu…oi. Între cele două sărbători pascale, „lumina“ este o întrupare omenească şi poartă fustă sau pantaloni, după împrejurări.

 

În aceste zile, speriat nu numai de ritmul în care ne prăbuşim, ci şi de agresivitatea şi insolenţa prostiei, de preţul de nimic pe care aceasta şi-a vândut ţară, am simţit nevoia să recitesc dramaticele documente care ilustrează drumul nostru prin timp până la  Marea Unire. Şi, pe măsură ce mă pierd în lectură, am certitudinea că mă aflu în faţă istoriei unui  alt popor, a unei alte ţări. Am avut bărbaţi care, judecaţi după fapte, după curaj şi demnitate, ar ocupă un loc de cinste în istoria oricărei ţări. Sigur, avem o formaţiune de globalişti bine sponsorizaţi – gaşcă ar fi un cuvânt mult mai potrivit –, care n-au produs mare lucru în afară de chitanţe, dar strâmbă din nas  la tot ceea ce aminteşte că ţara această are, totuşi, o istorie, o seama de  eroi şi câteva mituri care ne-au ajutat să nu ne fie întotdeauna jenă de faptele noastre.

 

Avram Iancu avea numai 24 de ani când se află în fruntea moţilor,  şi el nu a ocolit istoria, nu a trişat-o, ci a înfruntat-o deschis. Avram Iancu, alături de Ioan Inochentie Micu-Klein sunt, cred, cele mai tragice personaje ale istoriei noastre. Marele episcop de Blaj a luptat singur cu un imperiu şi cu „spuza de pizmași“ din Dietă Transilvaniei - cum se exprimase nepotul sau, Samuil Micu Klein - care, pentru pretenţiile sale, voiau să-l arunce, la propriu, pe geam.

„Episcopul unit cere unele lucruri pe care nimeni nu ni le-a cerut vreodată de la străbunii noştri şi nu le va putea cere nici de la urmaşii lor. (…) Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile şi libertăţile avute până acum în pace de naţiunile patriei. Cere ce de fapt clatină şi tulbură întreg sistemul acestei ţări păstrat până acum în bună ordine, atât în cele religioase, cât şi în cele politice şi economice. Cere ceea  ce clerului şi plebei valahe nu i se cuvin niciodată“.

 

Înaltul prelat a murit după 24 de ani de exil, la Roma, cu credinţa că „nu poţi învia din morţi decât în pământul patriei“. El, împreună cu toţi corifeii Şcolii Ardelene, au reuşit să înfăptuiască în spirit ceea ce Mihai Viteazu încercase cu sabia. Faptele acestora  trebuie evocate într-un moment ca acesta, de mare laşitate şi ignoranţa, într-o penibilă eclipsă a istoriei, când viciile naţiei noastre, foarte vechi şi ele, ies în evidenţă mai mult decât oricând. Într-o scrisoare din 1809, Gheorghe Şincai, foarte conştient de ele, nu uită să le pomenească: „Românii…după ce apucă la ceva…mai toţi îşi uită de sine, uită sângele din care sunt prăsiţi şi numai pre cei mişei înalță, pre aceia îi ridică din gunoi, iară pre cei vrednici îi urgisesc, îi strică unde pot, ca  ei singuri să se vadă a fi temeiurile neamului românesc, pe care îl sugrumă şi îl împiedecă de la sporirea dinainte. Căci ce putem aştepta noi, românii, de la aceia carii nici sunt de viță, nici au învăţătură, nici alte virtuţi sau vrednicii, fără  numai prin orb norocul unuia se rădică…Şi se fac mari înaintea altora care pricep binele neamului românesc…“.

 

 Conştienţi de uriaşele dificultăţi pe care le aveau de depăşit, dascălii Şcolii Ardelene, aşa cum avea să observe  Blaga, renunţând la adevărată lor vocaţie, au scris ei înşişi istorii, cărţi de popularizare, de filozofia naturii, de rugăciune, gramatici şi calendare, au tradus enorm într-un moment când cuvintele nu le erau tocmai la îndemână. Ei scriau, ei traduceau cărţile, ei le tipăreau, ei le purtau în desagi, ei le difuzau, ei îi învăţau carte pe cei cărora le erau destinate, ei îndemnau tinerii să meargă la şcoli şi tot ei suportau consecinţele acestui efort titanic: exil, închisoare, privaţiuni de tot felul. Este imposibil de ignorat verdictul unui cenzor din Cluj pe „Hronicul…“ lui Şincai: „Opus igne, auctor patibulo dignus“. Opera este vrednică de foc, autorul de spânzurătoare.

 

Când n-au avut acces la alte studii, românii au optat pentru preoţie şi, convinşi că trebuie să înalțe un popor din uitarea veacurilor, au pus interesele acestuia mai presus de măruntă lor viaţă. Sacrificiile, închisorile şi lupta pentru demnitate şi unitate prin şcoală şi carte, au marcat un drum uluitor, început cu jertfa episcopului de Blaj, continuat de latiniştii Şcolii Ardelene şi cu eforturile politice ale atâtor nume de rezonanţă din Vechiul Regat. Cine va urmări felul în care s-a organizat fiecare localitate pentru ca nimeni să nu poată tulbură Marea Adunare Naţională de la Albă Iulia, va fi uimit de tenacitatea unui popor ajuns la maturitate.  De la un popor aproape învins şi rămas doar cu o mică parte din ţară, au  trecut doar trei ani până la încoronarea, la Albă Iulia, a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, când, pentru prima dată, România s-a împlinit în hotarele ei fireşti. Şi asta, pentru că a avut în fruntea ei bărbaţi adevăraţi şi, mai ales, un Proiect urmărit cu obstinaţie prin timp.

 

Astăzi, ţării îi lipseşte, înainte de toate, tocmai acel Proiect pe termen lung. După aproape o sută de ani, nu mai avem nici o obsesie naţională, nici un model, nici o istorie, ci doar nişte mediocri care, de dragul unor posturi trecătoare, negociază totul, vând totul.

 

Se comercializează limba, drapelul naţional, istoria şi geografia, trecutul şi viitorul. Dar, având asemenea lumini în frunte, nu se poate mira nimeni că nu mai însemnăm mare lucru în lume, că suntem ocoliţi şi ironizaţi. Mă gândesc că, în viitor, cei ce se înghesuie să ne conducă, pe lângă un control riguros al sănătăţii mentale, ar trebui supuşi şi unui examen sever al cunoştinţelor de istorie, în speranţa că vor descoperi un adevăr simplu:  că am ieşit din obscuritatea veacurilor datorită şcolii.  Şi că suntem mai dotaţi pentru performanţe din sfera cunoaşterii, decât pentru meseria de ospătar, tinichigiu, bodyguard etc.

 

Decembrie este luna victoriilor noastre: Unirea şi Revoluţia.  Dacă nu mai suntem în stare de altceva, dacă nu ne deranjează umilinţele la care, clipă de clipă, suntem supuşi de nişte activişti aroganţi şi ignoranţi, s-ar cuveni măcar să străbatem cu mintea drumul până la cele două victorii. Poate că astfel ne vom speria de pustiul în care ne-am rătăcit.

 

Sursă: Revista CULTURA

 

Afisari: 347
Autor: Augustin Buzura
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter