Când, exact cu treizeci şi doi de ani în urmă, scriam, la prima impresie de audiţie, că tânărul, pe atunci, student Ion Creţeanu propunea un timbru şi un repertoriu sub marca autenticităţii, nu ştiam, desigur, că profeţia mea, cu tot riscul circumstanţelor, avea să aştepte atât amar de vreme. Ce-i drept, inginer furat de urgenţele meseriei, tânărul de atunci nu şi-a uitat nici pasiunea şi nici talentul. Purtând în suflet, acolo unde şi caracterul îşi decantează profilul şi tăria, nostalgia melosului din propria obârşie a Romanaţilor, a continua, ajutat de o cobză încă în aşteptarea virtuozităţii, să-şi descânte, cu vocea sa de salcâm răsucit spre rădăcină, doine şi hore, sârbe şi balade auzite pe potecile inocente ale unei copilării ce nu pierduse nici farmecul naturii şi nici vocaţia lucrului bine făcut. A continuat, zic, aşa, ca pentru el şi pentru apropiaţi, pe la vreo chermeză de ocazie, ori în vatra casei părinteşti, unde lemnul cântă, la rându-i, jalea dorului de pădurea căruia îi fusese smuls.
Cârcotaşii, de care nu ducem lipsă, au... cârcotit, ce să facă şi ei: are niscaiva înzestrare, ceva voce, dar cam „metalizată”, e prea monoton, nu întreţine ambianţa, ba e şi puţin... desuet, cu baladele astea din vremuri răposate. Cine să mai aibă azi răbdare, când nunţile gem de amatori de „şlagăre”, adaptate ad-hoc, pentru plăcerea naşului, a mamei care aşteptă în poartă întoarcerea fiilor, nu de la... coasă, ci de la patronul italian unde vinde pizza şi tiramisu?
Însă Ion Creţeanu, asemenea plugarului de mai an ce-şi schimbă păsurile numai cu ciocârlia şi cucul cel pribegit, şi-a văzut liniştit de drum: a continuat să cânte, pe la agape prieteneşti, pe la vreun botez al unui prieten, fără să renunţe la bucuria sfântă de a cânta şi la gratuitatea genuină, limpezi, ambele, virtuţi ale cântării autentice. Nu s-a lăsat intimidat nici de cârcoteli, după cum prea puţin l-a interesat „vânătoarea” de topuri dumunicale; şi-a editat, de curând, primul album, sub titlul provocator „Iancu Jianu”, cu piese smulse celui mai sigur patrimoniu folcloric: al oralităţii săteşti. Sunt acolo, pentru cine mai are ceva din trecutele pofte de a asculta, câteva bijuterii în care versul, cu frumuseţea lui seculară, pare zidit în euritmiile autentice ale liniei melodice. „Lumină luminătoare/ Steaua mea strălucitoare...” sau „Frumoasă e costişea/Unde-a pus mândra casa”, ca să nu mai vorbim de doina „Pusăi patru boi la jug”, în care cântul nenorocului capătă dimensiuni de fatalitate mioritică - acestea şi celelalte sunt arpegii vocale pe lângă care, trecând cu indiferenţă, e ca şi cum ai trece, însetat, pe lângă un izvor cu apă limpede, refuzându-ţi plăcerea şi bucuria unei răcori ce, poate, cine ştie, în pragul cumplitei globalizări, n-o să mai vină. În ce mă priveşte, eu mă opresc. Şi beau. Şi ascult. Cu mirarea că încă mai exist.