Invitat de postul TV Trinitas, Peter Hurley – un irlandez care a poposit în România şi n-a mai plecat, a marturisit cât de bine şi de drag îi este la noi, în special în ţinutul Maramureşului, unde s-a şi stabilit.

Peter a avut revalatia trairii taranului in armonia cu natura: „Satul romanesc este izvorul in care orice oraşan vine sa se incarce cu energie creata de taranul care traieste in armonia cu natura. Cand romanul este fermecat de lacomie uita natura, uita satul, se duce la lucru in Italia, vine si construieste -betoane si termopane- da foc la casa parantesca si distruge traditia, asa cum am distrus-o si noi in Irlanda... Credeti-ma, tara asta are ceva special!" - a afirmat irlandezul Peter Hurley, adăugând ca în Maramureş înca exista traditie. Si istorie. Si spiritualitate. Maramuresul inca este o rezervatie de normalitate, inca are magia lui. Depinde de noi sa nu lasam sa piara aceasta lume.

„Aici incepe povestea mea, de fapt -a continuat Hurley. Am ajuns prima dată în Maramureş în 2003, la zece ani după ce venisem în România. A fost un şoc la prima vedere: nu mai văzusem aşa ceva nici măcar în filme. Priveam amuţit pe geamul trenului, dimineaţa, la răsărit, când drumul de fier a intrat printre munţi, trecând pasul dinspre Bistriţa. Era vremea cositului, a otăvii, şi ce mi se înfăţişa în mersul legănat al trenului era un tablou. Un tablou viu, mişcător, însufleţit de soarele care încălzea totul şi făcea să strălucească culorile, atât de diferit faţă de Irlanda mea cea ceţoasă şi vântoasă. Verdele crud al fâneţelor necosite, stropite cu flori multicolore, care parcă-mi hrăneau privirea şi sufletul. Pajişti cosite, din loc în loc cu "butoane" galbene - căpiţe de fân abia clădite. Bărbaţi cu pălăriuţe mici de pai pe creştet, care coseau, femei care întorceau iarba cu o unealtă arhaică de lemn, ca o furcă, apoi o clădeau pe garduri lungi de lemn ca să se usuce. Ciobani cu mici turme de oi, risipite pe coasta vreunui deal, privind trenul sprijiniţi în bote".

"Case vechi din lemn, din barne prinse una-ntr-alta, fara cuie, dupa un mestesug stravechi. Gradini pline de flori si meri cu mere rosii si peri rupandu-se sub greutatea roadelor. Un aer curat, care-ti umplea plamanii pana-n rarunchi. O tara a lemnului si a padurii, un loc istoric, parca desprins din cronicile vechi. Ma gandeam ca asa trebuie sa fi fost si in Irlanda, cu doua sute de ani in urma, inainte de epoca industrializarii, care a facut sa dispara aceasta civilizatie rurala.

Apoi am cunoscut mesteri cioplitori in lemn, apoi o familie de olari, care au un cuptor vechi de peste cinci sute de ani, dupa model dacic, pe care generatii la rand de olari din aceasta familie l-au reparat si l-au folosit pentru oalele lor, si care a fost tot timpul acolo, in curtea lor, pe jumatate ingropat in pamant, asa cum l-au mostenit din strabuni. M-au emotionat pana la lacrimi aceste lucruri. Cum m-au emotionat si cantecele maramuresenilor, felul lor de a juca tropotit, zicalile lor de joc si chiuiturile lor salbatice, de suflete libere. Cum m-au impresionat si femeile batrane, imbracate in negru, cu mainile crapate de munca, adunate in poala, cantand cantece religioase inchinate Fecioarei Maria, cu vocile lor subtiri si tremurate, dupa slujba".

"Tinerii veniti la biserica imbracati in costumele lor populare inmuiate in culori, glasurile cristaline ale clopotelor in diminetile de duminica, chemand, peste dealuri, credinciosii la slujba. Am stat ore intregi pe varful cate unui deal, privind in zare si nesaturandu-ma de frumusetea din jur.

Şi mi-am amintit de Irlanda, de acasa. Tot asa stateam pe dealuri, cu prietenii, vorbind despre cat de populate si pline de campuri lucrate erau si dealurile noastre altadata, iar acum erau goale si pustii. Mi-am dat seama cat de mare a fost la noi "genocidul" asupra taranului, silit sa se duca la oras si sa se angajaze in fabrica, sa-si piarda pamantul si rostul de o viata, pentru o paine amara, intr-un cartier sarac, de oras".

"România este ceva ce nu există nicăieri în lume. Este, va fi şi va rămâne mereu altceva” -  a incheiat irlandezul nostru.

Sursă: Agriculturae.ro