Periplul devenirii, maturizării, avea să înceapă la finele anului 2002. Atunci s-a ivit pentru întâia oară oportunitatea de a pleca la studii. Aşadar, cu un an înainte de a părăsi meleagurile natale, totul părea frumos, o nouă „mică” excursie. Ştiam de Sorbona, dar nicidecum de Paris 1 Panthèon-Sorbonne, sau de UFR 11 – Sciences Politiques.

Totuşi, clipa plecării avea treptat să se concretizeze... examenul DALF la Institutul Francez, o mică cercetarea mai profundă legată de facultate şi sistemul de învăţământ francez... pe scurt, conştientizarea. Acest fapt avea să-mi taie entuziasmul... aveam să realizez că lăsam în urmă iubirea, prietenii, aerul boem al studenţimii din Bucureşti, tot ceea ce era viaţă la acel moment. Pentru ce anume? Nici eu nu eram sigur...
La începutul toamnei lui 2003, am plecat la studii la Paris, parcă pe urmele vechilor paşoptişti, dar cu un aer profund de mileniul trei; plecasem pentru a termina facultatea (cursurile de Licence şi Maîtrise – ce avea să devină M1 – Master 1, în noul sistem Bologna), neştiind că voi ajunge să urmez cursurile de DEA (M2 – Master 2, sistem Bologna).

Primul şoc avea să se numească limba... nu semăna deloc cu ceea ce învăţasem în timpul liceului, sau pentru examenul DALF, nu era limba lui Francois Villon, dar nici a lui Balzac, Zola sau Marcel Proust, nici a Micului Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry ori Străinul lui Albert Camus... recent îmi spunea cineva că pentru a învăţa cu adevarat o limba străină trebuie să schimbi mentalul, elementele de referinţă ale sinelui, modul de a gândi... Aveam să constat acest fapt...
La începutul experienţei pariziene aveam să resping o reală socializare, nedorind să mă rup de acasă în niciun fel... Vin dintr-o familie de istorici unde respectul pentru memoria neamului şi valorile meleagurilor natale sunt mai mult decât profunde... Totuşi, ca orice generaţie nouă, revoluţionară, format în mentalul politic şi nicidecum cel istoric, am privit mereu patriotismul în mod realist, pragmatic, ca o îmbinare sublimă a calităţilor, precum şi a defectelor unui neam. Aveam să realizez că mândria naţională sunt arme de preţ ale identităţii unui popor, poate tocmai de la acel popor care a ştiut întotdeauna să facă apel la valorile sale cultural-spirituale.

De la mii de kilometri depărtare, România se vede altfel, conturată de, poate, cel mai pur cuvânt românesc: DOR. Am realizat că pentru a înţelege mai bine un element, un lucru, o idee, trebuie să iei o oarecare distanţă, pentru a avea capacitatea de a privi, în ansamblu... Da Vinci spunea: „... detaliile crează frumuseţea, dar frumuseţea nu este un detaliu”, totdeauna am completat acest dicton cu „frumuseţea este armonia detaliilor”. Am învăţat nu doar să-mi admir mai profund ţara, neamul, dar şi să trec peste acele elemente negative, defetiste, caracteristice oricărui grup social.
Când am revenit acasă, am constat că iubeam Parisul, am constat ca trebuie să învăţăm să degustăm frumuseţa lucrurilor în sine, să încetăm să comparăm. De atunci până în prezent „predic” cu înverşunare, aş putea afirma, importanţa experienţei studiului peste hotare. Tind să cred că aceasta prezintă numai avantaje, atât de ordin educativ-cultural, cât şi de ordin spiritual, în viziunea maturizării.
Întors la obârşie, am fost deseori întrebat „de ce?”... şi chiar până în ziua de azi replica mea rămâne neschimbată „noi românii avem o vorbă: omul sfinţeşte locul”; consider că nu am nevoie de un loc bun, călduţ pentru a-mi fi bine, ci totul depinde de mine, de cum îmi aştern, şi de oamenii care-mi sunt alături.

Neamul acesta are un potenţial imens, dar suntem „în criză de lideri” aşa cum afirma recent camaradul meu Sebastian Burduja – preşedintele LSRS. Totuşi, această criză este o criză a valorilor, a reperelor, şi de afară se poate observa că nu ne aparţine doar nouă... întreaga lume se găseşte la moment de răscrucere, în plină mutaţie identitară... mutans mutandis. Ceea ce ne trebuie este un pragmatism social, o împrospătare economică, politică, culturală, pe baze juridice solide, conturată de o viziune pe termen lung, durabilă şi unitară.
În ţară am ajuns să mă lovesc de sistem, am învăţat şi continuu „să fiu educat”, să mă adaptez acestuia. Frica schimbării şi opoziţia îndârjită în faţa acestor tendinţe natural-sociale se manifestă în întreaga societate românească.
Totuşi, tind să cred că inerţia nu mai este posibilă; singura cale rămâne schimbarea, transformarea acestei lumii româneşti. Problema ce se pune este de pe ce baze pleacă această evoluţie, deoarece impactul nu va fi simţit de noi... ci de generaţiile viitoare.

În prezent, sunt peste 50.000 de tineri români plecaţi la studii, împrăştiaţi pe întreg mapamondul, şi numărul acestora este în continuă creştere. Mulţi hotărăsc să rămână departe de casă, nu neapărat uitând creuzetul ce le-a dat fiinţă... mai degrabă uitaţi de sistem. Ţara este elementul unitar şi convergent al unui popor şi este de datoria ei, prin reprezentanţii acesteia, să menţină vie conştiinţa acestui neam.
Recent afirmam potenţialul extraordinar al diasporei româneşti, menţionând faptul că statul român utilizează poate sub 5% din adevărata forţă a acestei resurse umane, intelectuale. Interconectarea reală, pe baze durabile, cu această forţă umană răspândită la nivel global ar potenţa poziţia României, nu doar pe harta Europei, dar a întregii lumi.
Am realizat de curând două lucruri care ar trebui să-i pună pe gânduri, în primul rând, pe cei de datoria cărora este să valorifice întreaga paletă de resurse de care dispune acest popor, şi anume faptul că: patriotismul este o meserie de final de carieră, iar conştiinţa identitară răzbate mai puternic peste hotare... Schimbarea vine din afară, vine cu forţă, neţinând cont de dorinţe ori de previziuni, fiind de natură funcţională... Tot ceea ce este necesar, este ca aceasta să fie profund integrată şi conştientizată...

Articol apărut şi în DILEMA VECHE