…Si totusi, astazi, Rasaritul si Apusul se afla in contrasens. Sensul vietii noastre este în contrasens cu sensul vietii lor, nu ne mai întalnim nici în viata, nici în moarte, nici în suferinta.
Crestinismul era cel care ne unea, care ne facea frati, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pamant a fost distrus, compromis si mai ales dublat de omul auto-mantuitor. Nu dragostea fata de Dumnezeu si aproapele tau - ci contractul, doctrina, ideologia, nu mantuirea, ci vindecarea paleativa. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers în vindecare, precum medicamentele pentru corp. Parintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: „…actiunea si efectele dezordonate ale substantelor medicamentoase sunt asemanatoare actiunii si efectelor cauzelor îmbolnavirii”. Caci pe post de panaceu universal s-a prezentat si comunismul: a garantat vindecarea, în plan istoric, de nedreptatea sociala. Ce efect a avut acest medicament s-a vazut si se vede, ce dezordine si ce suferinta a provocat în corpul biologic, ce schimbare si rasucire a sufletului a facut, ce mutilare a fiintei. Si totul pentru o idee. Aceasta idee a coborat în umanitate cu trambita izbavitoare, iar pretul ei era schimbarea de sens. De atunci, umanitatea a mers invers in istorie, in viata, in suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieste din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O noua idee s-a nascut din resturile înca fumegande ale altei idei. Un alt virus, mai puternic decat celalalt, promite mantuirea. Si în timp ce sensul lumii era mutilat, în timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mantuiri, în timp ce milioane de carti erau date omenirii cu noua Biblie, undeva, în Rasarit, un preot de tara spunea: “Ideile nu sunt bune, ca n-au mama!”
Omul format de iadul comunist si cel trecut prin pustia secularizarii – cei doi mutilati - în sfarsit s-au întalnit si alearga prin lumea moderna sfaramata în milioane de sensuri. „Acum lumea, saraca de ea, e tare grabita” spune Sf. Ioan Românul, „Rucodelia mea nu se-ntreaba aici pe piata”. Piata lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III, cu inflatia de sensuri ale omului modern si marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia crestina sta singura pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde, fara Dumnezeu. O lume care nici macar nu se sinchiseste de sensul pierdut, ci este în cautare perpetua de noi sensuri, îsi produce, îsi fabrica la scara industriala sensuri.
A vorbi acestei lumi despre sensul vietii, al mortii si al suferintei în sens crestin pare o imensa inutilitate ce frizeaza absurdul. Si totusi, spune Apostolul Pavel: „Nadajduiti! Dar ce nadejde este aceea care se vede?” Si tocmai de aceea, ca la orizont nu se vede nimic, trebuie sa ne rostim si sa ne traim pana la capat sensurile date de Dumnezeu.
Cand, pe malul Senei, se-ntemeia cu gratie filosofica legitimarea intelectuala a noii religii, comunismul, cand inteligenta lumii era fascinata de noul Dumnezeu, undeva într-o celula din Rasaritul îndepartat, într-o tara devenita toata puscarie, se marturisea sensul adevarat al vietii, al mortii si al suferintei.
Un tanar bolnav, distrus fizic prin tortura aplicata de noua Idee, se pregatea sa moara. Se pregatea dand sens mortii sale, suferintei sale si vietii sale…: „Maine ma duc”, spune acesta colegilor de suferinta… (n-a spus maine mor!). „Unde te duci, ma, banditule, ca eu sunt hristosul tau acum”… se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfatoare care arestase penibil Vesnicia.) „Ma duc, domnule plutonier, acolo unde o sa veniti si dumneavoastra”, raspunde cu seninatate tanarul moribund. Si astfel vesnicia lui Dumnezeu întoarce discret spatele istoriei facuta de om. Acest schimb de replici, simple în aparenta, arata rascrucea umanitatii de azi.

VA URMA