Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri (...). A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, ţi traducea toate emoţiile (...).
 

Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semănă cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare (...).
 

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci”, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti…

(Carmen Sylva – Jurnal)