Muzica

În 1939, Maria Tănase a participat la un concert ce a avut loc la Expoziţia Internaţională de la New York. Că a avut un succes uriaş se ştie. Ceea ce mai puţin se ştie este că piesa pe care a cântat-o se numea "Saltă, Leano, curu' zvelt!". Americanii din expoziţie s-au adunat buluc la standul României, crezând că acea cântăreaţă exotică i-a dedicat o melodie preşedintelui lor de atunci, Franklin Roosvelt.
citeste tot >>

"Cred că toată lumea înşală pe toată lumea la un moment dat - spune Alina. Că e vorba de relaţie intimă, profesională, de prietenie, lumea trădează. Evident că şi eu am trădat, şi eu am fost trădată. Practic, ecuaţia asta e foarte simplă, pentru că atâta vreme cât e un lucru atât de comun tuturor, merită cântat. De mine s-a lipit. Dacă mi-a fost vreodată groază de ceva, mi-a fost de cuplurile care se mint ani de zile, adoptă relaţia compromisului şi uite că ajung să-şi aniverseze 40 de ani de căsnicie. După ce fiecare la un moment dat a avut cel puţin o şansă să fie fericit".
citeste tot >>

Când apare Tudor Gheorghe la televizor, e un eveniment. Nu prea se duce, dacă nu i se potriveşte emisiunea. Şi în general nu se duce pentru că emisiunile nu-l merită. Nimeni n-a mişcat un ac pentru el, atunci când, poate, ar fi avut nevoie. Pentru că - ziceau - n-are target. "Bă! - le-a zis el odată, cam nervos - targetul meu e toată ţară"... Dar nu de-asta m-apucai să scriu. Mă uitam odată la el, la televizor (nu ştiu ce căuta acolo, s-o fi dus să facă mişcare) şi m-am surprins gândind, printre altele, că bărbaţii care se rad în cap sunt ca femeile care se fac blonde ca să fie "trendy". Acum e la modă să fii chel sau blondă, depinde de sex.
citeste tot >>

Cum să puteţi fi vreodată creatori responsabili ai vreunei forme de artă, când toată viaţa aţi furat arta, creaţia şi destinul altora, copiind cu neruşinare şi profitând de pe urma falsului grosolan, încasând bani nemeritaţi, semnând în fals copii nefericite ale adevăratelor creaţii?! Care artă?! Ce să apăraţi?!...
citeste tot >>

"Piesele lor sunt scurte scenarii de teatru sau film, în care muzica este doar un accesoriu... Pentru "ţapinari" , imperios necesar e mesajul. Iar mesajul nu se află în textul cântecelor, ci în subtextul lor. Subtext care denotă o imensă amărăciune şi un abia sesizabil licăr de speranţă... Toate piesele "ţapinarilor" sunt caricaturi. Caricaturi desenate cu sânge - s-ar putea spune: caricatura iubirii, caricatura fericirii etc"... Aşa scria despre ei Miron Manega, în 2001, atunci când s-au lansat. A fost primul ziarist care i-a luat în serios şi i-a prezentat în lumina şi dimensiunea corectă. Au mai făcut-o şi alţii, după asta, dar el a fost primul. Ca şi în cazul lui Florin Chilian.
citeste tot >>

Am lăsat totul baltă când eram copil şi m-am apucat de muzică, renunţând la vanitatea titlulrilor de campion în sport, după ce l-am ascultat pe domnul Doru Stănculescu cântând "Shambala". Tot timpul am ştiut că acel cântec mi-a schimbat cursul vieţii şi nu am lăsat să treacă nici o ocazie de a-i mulţumi domnului Doru Stănculescu pentru asta. În tradiţia tibetană există anumite texte care descriu drumul către Shambala pornind din Tibet. Aşa se inchide unul dintre cercuri.
citeste tot >>

Anumite întâlniri se întâmplă în momente cruciale ale destinului. Şi când spun asta mă gândesc la întâlnirea cu un om, cu o idee sau cu un sunet anume. În 1976 mi s-a năzărit că lumea trebuie schimbată. Terminasem Liceul Militar şi eram elev într-o şcoală de ofiţeri. Împreună cu alţi nebuni ai spaţiului cazon, am declanşat un fel de mişcare artistică pe care o numeam, cu trufie juvenilă, "spaţiul de dincolo de esenţe". Ca să ne punem în operă nebunia, trebuia să părăsim armata. Dar cum acest lucru nu se putea, fără plata şcolarizării, decât pe motive medicale, am hotărât să ne "îmbolnăvim", pe rând.
citeste tot >>

Pe 30 ianuarie 1965, în Cluj-Napoca, se năştea multietnicul Emeric Imre, sau Imi, cum îl alintă toată lumea. Multietnic, deoarece prin venele lui curge sânge de român, maghiar, evreu, ţigan şi polonez. Vocea a moştenit-o de la tată. A început să studieze vioara încă din clasa I la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Cluj, în paralel dedicându-se şi fotbalului. Antrenamentele de la Universitatea Cluj şi ambiţia de a îmbrăca într-o zi tricoul Naţionalei l-au făcut să abandoneze muzica timp de nouă ani.
citeste tot >>

"Când sunt pe scenă, sunt numai eu cu mine şi cu Dumnezeu- se spovedeşte Zoia Alecu. E o stare de graţie. Rup o fărâmă din mine şi o dau la fiecare. E ca atunci când un cablu plin de curent se rupe brusc şi începe să împrăştie flash-uri de lumină şi energie. Arunc asftel de cabluri înspre spectatori şi ei toţi înspre mine. E un transfer cu un consum mare, dar care mă bucură nespus."
citeste tot >>

În urmă cu vreo patru ani semnalam un fenomen de "migraţie" masivă a activităţilor culturale din zonele de referinţă spre acele spaţii ("locaţii" cum le zice acum), numite cluburi şi restaurante. Fenomenul - care era o formă de "descentralizare" a culturii, l-am "botezat" generic "cultura de cârciumă". Între timp s-au produs structurări şi polarizări interesante ale evenimentelor culturale, personalizând diferit fiecare local în parte.
citeste tot >>