În urmă cu vreo patru ani semnalam un fenomen de “migraţie” masivă a activităţilor culturale din zonele de referinţă spre acele spaţii (“locaţii” cum le zice acum), numite cluburi şi restaurante. Fenomenul – care era o formă de “descentralizare” a culturii, l-am “botezat” generic “cultura de cârciumă”. Între timp s-au produs structurări şi polarizări interesante ale evenimentelor culturale, personalizând diferit fiecare local în parte.

În acest moment, din cele aproximativ 600 de stabilimente de tip cârciumă, câte există prin Bucureşti, vreo 250 sunt cluburi. Dar dacă, la începutul anului 2006 aproape în totate se desfăşurau, în afară de “activitatea” de consum, şi activităţi culturale, astăzi, aceste activităţi au devenit specifice unui număr restrâns (câteva zeci) de “locaţii”: Green Hours, Club A, Lăptăria lui Enache, BackStage, Art Jazz, Club Prometheus, Iron City, Old Scool Club, Crossroads, Tribute, Silver Church, Music Club, Juxeboxe, Spice Club, Fire Mojo, Clubul Ţăranului Român etc.

PHOENIX în concert la Silver Church

“Crâşmă pentru persoane cinstite”
O primă observaţie, legată de existenţa acestor cluburi, este în legătură cu denumirile. Majoritatea sunt englezeşti, dintr-un soi de prejudecată că tinerii (clienţii de referinţă ai cluburilor) ar fi atraşi de o astfel de titulatură. Ceea ce e adevărat, dar numai pentru publicul de Dorobanţi. Acesta se duce însă la Bamboo, Fratelli, Office, Kristal, Cabaret sau Paradiso, unde nu sunt evenimente culturale, ci evenimente trendy. Revenind la denumirea cluburilor, aceasta nu este o “molimă” nouă, vreun AH1N1 la care se recomandă vaccin. Este o boală veche care se numeşte snobism şi se vindecă prin ea însăşi. Pe la 1846, de pildă, snobismul făcea ravagii în mentalitatea societăţii româneşti, în sensul că tot ce venea din Europa era musai de bon-ton, în special limba franceză. Aceasta reprezenta, la vremea aceea, cam ceea ce este astăzi limba engleză. Cine se încăpăţâna să-şi inscripţioneze firma în limba naţională, risca să dea faliment, cum bine observa, cu sarcasm, Vasile Alecsandri: “Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, şi mai ales în limba franceză, prelucrată după o nouă ortografie (...). O singură tablă a încercat a se ţinea de naţionalitate, şi sărmana a fost pricina că stăpânul ei era să se ruineze. Era scrisă în următorul chip: <<Crâşmă pentru persoane cinstite>>”.

Spectaol folk la Crossroads

Această strategie de marketing prin titulatură este, în momentul de faţă, inutilă pentru publicul tânăr care, între timp, s-a normalizat. Nu mai poate fi păcălit cu denumiri şi sloganuri, se duce unde se simte realmente bine. Dovadă Lăptăria lui Enache şi – culmea! – Clubul Ţăranului Român! Aici se dau spectacole de folk, rock, Jazz, spectacole de teatru, seri de poezie etc. Şi lumea vine, indiferentă la paradoxul denumirii. Pe de altă parte, este interesantă (şi demnă de toată lauda) deschiderea conducerii muzeului spre activităţi din afara conceptului.

Daniel Făt şomează activ
Două dintre “locaţiile” importante, în care se defăşurau evenimente culturale, au dispărut din peisaj. Una era celebra casă Eliad, care în 2006 şi-a închis porţile, imobilul fiind revendicat. La fel s-a întâmplat cu Nautillus, care a avut o viaţă mult mai scurtă. Aici entertaimer era Daniel Făt – actor profesionist, cântăreţ folk, tracofil şi membru al Companiei Passepartout DP condusă de Dan Puric. Serile de joi, pe care le organiza el, ţineau până dimineaţa. Între timp Nautillus s-a “scufundat”, din acelaşi motiv de revendicare a imobilului. În momentul de faţă Daniel Făt “şomează” activ, adică nu se mai distrează ca entertaimer, doar munceşte ca actor.

Supărat pe public, Dani Făt cântă cu faţa la sine

Preţuri de intrare şi onorarii
Artiştii care cântă în cluburile amintite sunt plătiţi diferit, în funcţie de cota de piaţă. Onorariul este cuprins între 100 de euro (un artist sau o trupă necunoscută) şi 1.000 de euro (numele mari). Există, pentru artiştii de underground, şi forma de plată prin biletele de intrare. Adică toţi banii încasaţi pe aceste bilete (din care se scad taxele) intră în buzunarul “prestatorului” de servicii muzicale, ceea ce înseamnă cam tot o sută sau două de euro. Biletele de intrare variază şi ele între 60 lei – 300 lei, în funcţie de cine cântă şi cât îşi propune să amortizeze proprietarul de club din costurile evenimentului. Pentru că, dacă va cânta acolo Nicu Alifantis, bunăoară, sau Mircea Baniciu, sau Mircea Vintilă, e clar că aceste costuri nu se acoperă nici cu consumaţia. Se amortizează însă în timp, căci îşi fidelizează publicul, care devine client al localului. Ştie că marţea, miercurea sau joia găseşte într-un club anume spectacolul care-l face să se simtă bine. Cele mai “rulate” voci prin cluburi sunt Alina Manole, Zoia Alecu, Maria Gheorghiu, Ţapinarii etc.

Alina Manole

Redefinirea underground-ului
Am stat de vorbă cu unul dintre organizatorii de evenimente de club. Se numeşte Tudor Bâlcu şi se ocupă de Crossroads. Aici, în fiecare marţi se cântă folk, miercurea – teatru, joi – rock, jazz, fusion. Lunea este “relache” – adică program de bar, iar în week-end se dansează (după piese vechi – muzica anilor ’70-’80). De la el am aflat că în Iron City e un program asemănător: marţi – rock sau ceva alternativ, miercuri – folk, duminica - întâlnirile “Bocancului literar”. Acesta e o publicaţie online care-şi ţine cenaclurile aici. Evident, în cenaclu nu doar se citesc versuri ş proză, ci se şi cântă. Membrii cenaclului şi invitaţii lor îşi derulează activitatea după un concept special de atitudine, care se numeşte “Pariu pe prietenie”.
Tudor Bâlcu ne-a explicat şi modificările apărute în ultimii ani în activitatea cluburilor, accentele acestor activităţi şi distribuţia lor în “teritoriu”. “Cluburile care au crescut în ultima vreme sunt cluburi cu muzică live, având formaţie proprie. Tradiţia trupei de cârciumă, de restaurant, a revenit acum sub această formă. Cum înainte, la Perla sau la Banatul, exista o formaţie pe care ştiai că o găseşti permanent acolo, aşa este acum în aceste cluburi. Evident, la alt nivel şi sub altă formă. Adică sunt trupe foarte bune care câtă cover-uri: Cortez – la Music Club, Asha – la Tribute, Jukebox - în localul cu acelaşi nume, Etajul IV - în Spice Club, 13 - în Silver Church etc. Aceste trupe de cover cântă de obicei vinerea, sâmbăta şi duminica, asigurând entertaimentul pentru public în perioada de week-end”.

Tudor Bâlcu este şi impresarul Alinei Manole, una dintre cele mai autentice şi mai puternice personalităţi muzicale apărute în ultimii ani. Albumul ei, “Luna pătrată”, apărut recent pe cheltuială proprie, este concludent în sensul acestei afirmaţii. Sociolog de profesie, Alina Manole ne-a relevat şi câteva distincţii şi nuanţe în privind fenomenul underground. “Înainte, acest termen se referea la artiştii de <subsol>, care nu deveniseră nume într-un gen muzical sau altul. Ei cântau numai în cluburi, pentru că acesta era singurul spaţiu în care aveau acces. De aproape doi ani se întâmplă însă că în cluburi au început să <coboare> şi artişti sau trupe mari: Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Mircea Baniciu, formaţia Timpuri noi şi chiar Holograf. Consecinţele sunt importante şi pe fondul problemei – se asigură comunicarea şi continuitatea între generaţii – dar şi pe partea conceptuală: underground-ul devine doar un spaţiu de desfăşurare, nu mai defineşte o categorie de artişti. Adică underground în sensul propriu, căci cluburile se află în general în subsoluri sau demisoluri”.

Maria Gheorghiu la ArtJazz

Fenomenul culturii de club nu poate fi epuizat aici, în toate aspectele lui. La Club A funcţionează, de pildă, singurul cenaclu de film din Bucureşti. Activitatea artistică preponderentă în cluburi este însă muzica, urmată de teatru (care include şi genul stand-up commedy) şi literatura - în special poezia.

Citeşte şi în SAPTAMANA FINANCIARA