Mă macină şi pe mine o nedumerire: unde începe şi unde se termină Tudor Gheorghe? Mă refer, bineînţeles, la marca de cântec care poartă acest nume... Grea întrebare! Nici el, Domnul Tudor, nu ştie să răspundă. Dar nici n-o ia în tragic. “Din ’69 încoace toată lumea mă întreabă ce sunt” – zice Domnul Tudor. “Şi tot din ’69 încoace mă întreb şi eu acelaşi lucru: ce sunt? Ferească Dumnezeu să aflu, odată şi odată... Dar nu cred că voi apuca”. E ca povestea aceea cu ghicitoarea care şi-a pierdut răspunsul: “Tengheliţă, mengheliţă, de crâmpeie tomboliţă. Ghici, ce e?”... S-o luăm pe pipăite, ca la Baba-Oarba, adică să lămurim termenii: păi dacă "Dumnezeu este un cerc cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri", cum zicea nu-ştiu-cine, atunci şi cântecul românesc (cel cântat cu glasul) ar putea fi ceva, nu? Uite, să zicem că e Coloana fără Sfârşit a limbii române, la care ajungi trecând prin Poarta Sărutului. Dar numai după ce ai zăbovit la Masa Tăcerii... Adică un fel de superlativ al cuvântului. Cam în sensul în care un alt domn, Toma d’Aquino, mărturisea că “Frumosul e splendoarea Adevărului”.
Mai zice Domnul Tudor, despre patriotism (că e patriot, e de modă veche!): “Mai importante sunt gesturile patriotice decât patriotismul în sine. Din cumulul gesturilor devine starea patriotică. Pentru mine un gest patriotic este să cânţi bine Mioriţa. Sau să spui bine o poezie a Domnului Eminescu”. Aşadar, dacă ţinem cont de Dumnezeu, de Domnul Eminescu şi de Domnul Brâncuşi, putem ghici şi restul: adică unde şi când începe transformarea lucrurilor în cântec, sau unde începe şi unde se termină Tudor Gheorghe. Începutul ar fi deci pretutindeni, iar sfârşitul niciodată.