Mă tot întreba lumea, pe CERTITUDINEA, ce caută Puya la Folk You! N-am răspuns atunci, pentru că întrebarea mi s-a părut uşor nelalocul ei. Nici eu nu prea agream ideea, dar în primul rând nu era treaba mea, iar în al doilea rând înţelegeam, principial, care era sensul demersului. Iniţial, la începutul anilor 60, mesajul muzicii folk a fost social. Cu timpul, accentele sociale s-au estompat, fiind înlocuite, treptat-treptat, cu un lirism erotic şi chiar nevrotic. Pe vremea cenaclului Flacăra, lirismul şi protestul social funcţionau într-o simbioză perfectă. Astăzi, protest social nu mai există decât la Florin Chilian, Ţapinarii şi Vama (or mai fi câţiva, dar nu mi-i amintesc), însă niciunul dintre cei enumeraţi nu cântă folk pur, ba nici măcar folk. Genul consacrat pentru protestul social este, în acest moment, hip-hop-ul.
 

Folk You! a fost de la bun început, aşa cum a declarat-o mentorul acestui festival, Florian Pittiş, o „mişcare de rezistenţă”. De aceea şi-a şi extins permanent plaja muzicală a genurilor, devenind un fel de mişcare de ecumenism muzical, în care s-au exprimat şi Tudor Gheorghe, şi Gheorghe Zamfir, şi Marius Mihalache etc. La ei n-a protestat nimeni.

În momentul în care a apărut Puya pe scenă, lucrurile au deviat brusc. S-a întâmplat, pe 23 iulie, ceva ce nu se întâmplase niciodată la Folk You!: s-a aruncat cu sticle în artist! Nu pentru că ar fi cântat fals, nu pentru că ar fi jignit publicul, nu! A fost lovit (fizic!) cu sticle pline cu nisip pentru că era de altă „religie”: era rapper! Gestul câtorva zeci de spectatori - beţi sau treji, nu contează! – se numeşte dicriminare muzicală, ceea ce nu e deloc în spiritul folk. Acest gen de talibanism, fundamentalism, habotnicie sau cum vrem să-l numim, este inadmisibil. Ruşinea faptei intră, evident, în contul publicului.

A existat şi o formă de dezaprobare civilizată: spectatorii care nu-l agreau pe Puya s-au întors, pur şi simplu, cu spatele la el. Era suficient, era permis. Dar nimeni, niciodată, la un spectacol artistic, cel puţin ca intenţie, nu are dreptul să scuipe sau să lovească, în numele unei alte „religii” muzicale.

Cu ocazia acestui incident ruşinos, au fost şi două momente de mare demnitate artistică şi solidaritate umană, determinate chiar de acel incident. Primul a fost punctat de Florin Chilian, care a urcat pe scenă, lângă Puya, şi a încasat alături de el sticlele azvârlite de pseudo-public. Al doilea a fost gestul curajos al Andei Pittiş care a urcat şi ea pe scenă şi le-a vorbit turbulenţilor. I-a liniştit, cu blândeţe şi tact, ca pe nişte câini maidanezi nimeriţi din greşală într-o curte privată...
Mă întreb: o fi realizat cineva ce s-a întâmplat acolo, pe scenă? O fi înţeles cineva din public, sau chiar dintre artişti, exemplara lecţie de demnitate artistică şi atitudine semnată acolo, pe scena de la Vama Veche, de Anda Pittiş şi Florin Chilian? Sper...