Se încarcă pagina ...

INTERVIU: Calul, puşca şi nevasta lui Tudor Gheorghe

Data publicarii: 19.04.2010 20:16:00

Turneul cu noul spectacol al lui Tudor Gheorghe, “Chemarea păsării de acasă” a început deja, la Arad, oraşul de baştină al lui Mircea Micu. Autorul poemelor care stau la baza pieselor lui Tudor Gheorghe a fost sărbătorit chiar pe scenă, în faţa publicului din Arad. Spectacolul din Bucureşti va fi pe 14 mai, la Sala Palatului. Mi s-a părut potrivit şi de actualitate să aşez aceste lucruri ca preambul la interviul cu cel pe care l-am numit, cu altă ocazie, Don Quijote din Podari: Tudor Gheorghe.

Dar să revenim la subiect… Artistul locuieşte, împreună cu soţia sa, Georgeta, şi cu fiul lor Adrian, în Craiova, vizavi de Casa Căsătoriilor. De aceea, toate week-end-urile îi sunt "asasinate" de claxoanele nuntaşilor. Locuinţa îi este păzită de un rotweiler şi două broaşte ţestoase. Ţine în casă o colecţie de peste o sută de arici jucărie, cumpăraţi din toată lumea. Are şi trei statui cu chipul său (două de bronz şi una de lemn) făcute cadou de prieteni. Şi cărţi, multe, multe cărţi.

 


- O întrebare amară: de ce n-aveţi nici discipoli, nici epigoni?

- Există mai multe explicaţii. Nu mai sunt profesori mari, în şcolile de teatru, care să impună atitudinea faţă de o meserie atât de grea. Scena se câştigă greu, centimetru cu centimetru. Pe urmă, tinerii talentaţi de azi vor să fie direct vedete. N-au răbdare să aştepte şi să trudească. La muzica pe care o cânt eu trebuie să ştii ce cânţi, nu e suficient talentul. Deci trebuie să înveţi. Apoi trebuie să înţelegi instrumentul. Deci trebuie să munceşti. Iar ca să fii creativ restaurând piesele vechi, îţi trebuie, pe lângă meşteşug şi talent, har. Cine să se încumete la toate acestea? 

- Marin Sorescu, pe care l-aţi iubit, a fost ministru al Culturii. Dumneavoastră nu v-ar fi plăcut? 

- Lui i-a plăcut, mie nu. Mi s-a propus de două ori...

- Şi...?

- Ei, cum mi-ar fi stat? Parcă văd titlurile din ziare: "Tudor Gheorghe, ministrul cobzar". Sau: "În seara asta, va concerta la Sala Palatului, ministrul Culturii şi Cultelor". Cum mai urcam eu pe scenă? Şi nici nu aş fi putut face mai mult pentru cultură decât fac acum, cu concertele mele.

- Nu prea sunteţi difuzat la radio.

- Aşa e. Cică n-am target. Habar n-au ei că targetul meu e România!... Dar nu numai că nu mă difuzează. Niciodată statul român, Ministerul Culturii sau vreo altă instituţie guvernamentală nu m-a trimis în străinătate, să reprezint România. Eu am fost CHEMAT, nu trimis. Am cântat în Europa, Canada, Statele Unite. Am cântat şi pentru comunităţile religioase româneşti. 

- Care?

- Cam toate. Odată am dat un concert într-o pădure. Era, de fapt, inaugurarea unei biserici ortodoxe, iar locul era o poiană. Se amenajase acolo, printre copaci, tot spaţiul caracteristic unei biserici: naos, pronaos, altar... A fost extraordinar.

- Şi la mai care?  

- Am fost, cum ţi-am spus, la mai toate. Odată, la o asemenea comunitate - nu-i spun numele - , după ce le-am cântat în biserică, pastorul lor a intrat într-un fel de transă mistică. Sau asta voia să fie... Mi-a "tradus" că Domnul e mulţumit de pasul pe care l-am făcut, dar că trebuie să fac şi pasul următor, adică să mă convertesc. Dacă nu, familia mea va păţi mare necaz. Aici m-am infuriat. Nu poţi scrie ce i-am zis... "De-aia m-ai chemat, mă, aici? Ca să-mi ameninţi nevasta şi copilul?"... Şi iar i-am spus vorbele alea pe care nu le poţi scrie. După care mi-am luat chitara şi am ieşit...

 

 

- Cum vă privesc oltenii din Craiova?

- În Craiova au fost, până în 1990 - îmi spunea cineva - trei instituţii care făceau gloria oraşului: Uzinele Electroputere, clubul de fotbal Universitatea Craiova şi Tudor Gheorghe. Electroputere a fost dezmembrată şi vândută iar de Universitatea s-a ales praful. A rămas Tudor Gheorghe.

- Mai credeţi în puterea limbii române, într-o lume anglofonă?

- Dar tu mai crezi în Moş Crăciun?

- Da. 

- Hai să-ţi povestesc ce cred eu. Sunt multe cuvinte pe care eu nu le-am lăsat şi nu le las să moară. Dar nu mai pot de necaz când oamenii uită numele lucrurilor care încă există. Uite, în "Carul de flori" sunt cuvinte senzaţionale care denumesc componentele carului. Nu ne mai interesează, poate, să ştim din ce e alcătuit un car, dar florile? Florile nu s-au schimbat, au rămas aceleaşi... Nu vreau să ne întoarcem la condiţia socială a ţăranului interbelic. Trăia rău, era vai de capul lui. Nu trebuie să revenim la sărăcie de dragul ideii de a păstra tradiţia. Eu vreau să bat în poarta ţăranului, la Bobiceşti, sau la tine, la Morunglav, când sunt însetat şi trec pe-acolo, şi să-i spun: "Bă, nea Costică, dă-mi şi mie un pahar cu apă!". Şi el să mă întrebe: "Vreţi cu gheaţă sau fără gheaţă, domnu’ Tudor?" Şi să mă omenească, să mă invite în casă şi să-mi spună: "Vă deranjează aerul condiţionat? Să-l dau mai încet?". Eu îmi doresc ca ţăranul român să aibă aceste lucruri. Şi e firesc să fie aşa, într-o lume modernă şi normală. Nu-l vreau în opinci şi puţind a bălegar... Îl vreau curat şi înstărit, dar păstrător de tradiţie.

- În concluzie, ne vom pierde limba? 

- Nu cred, pentru că încă n-o ştim foarte bine. Dar, în ideea de a consolida ceea ce avem, am propus la doi miniştri, până acum, un manual alternativ muzical: o istorie a poeziei române, de la primele manifestări poetice în limba română, până astăzi. Numai că noi avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii... L-am propus lui Maior şi a fost de acord. Dar l-au schimbat pe Maior. L-am propus Ecaterinei Andronescu, a fost şi ea de acord. Când să-l pună în practică, au schimbat-o şi pe ea. Am hotărât să-l fac de unul singur.

- În ce constă proiectul?

- Aş începe cu un set de cinci compact-discuri care să cuprindă toate bijuteriile poetice care l-au pregătit, în timp, pe Eminescu. Îţi dai seama cât s-au chinuit ăştia până să ajungă la el? Dosoftei, Miron Costin, pe urmă Costache Conachi, fraţii Văcăreşti... Uite ce scria Dosoftei, pe la 1600: "Cine-şi face zid de pace,/ Turnuri de frăţie,/ Duce viaţă fără greaţă/ ’Ntr-a sa bogăţie,/ Că-i mai bună depreună/ Viaţa cea frăţească/ Decăt armă ce destramă/ Oaste vitejească". Sau Miron Costin: "Norocul la un loc nu stă,/ Într-un ceas schimbă pasul,/ Anii nu pot aduce/ Ce-aduce ceasul"... Gândeşte-te că amândoi au fost contemporani cu Shakespeare. Nu e tulburător?... Dacă n-ar fi fost toţi amărâţii ăştia, care să pună pietricică pe pietricică, nu mai avea Eminescu pe ce să urce Luceafărul... El n-a apărut din neant. A apărut ca o culme pregătită şi anunţată de Alecsandri. Cu Alecsandri s-a încheiat procesul acumulărilor. Eu îl iubesc pe Alecsandri (râde) până la identificare fizică... Până aici ar fi primul disc. Al doilea i-ar cuprinde pe Eminescu şi Macedonski. Amândoi in aceeaşi teacă, primul fiind ultimul mare poet romantic al lumii, celălalt fiind primul mare poet modern al României. Mai departe, pornind pe filiera filosofico-meditativă, aş înmănunchia pe al treilea album pe Eminescu, Blaga şi Ioan Alexandru. Pe al patrulea i-aş pune pe Macedonski, Arghezi, Nichita, iar pe al cincilea pe Ion Barbu. Singur. Pentru mine Barbu este unul dintre marile fenomene ale poeziei române. Cheia întregii sale poezii stă în acest vers: "Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire!"... Ei bine, aceste compact-discuri ar fi un instrument de învăţare a poeziei, în primul rând pentru profesori. Pentru că nici ei nu mai ştiu raţiunea şi frumuseţea limbii române.

 

 

- Cum aţi trecut de la chitară la cobză?

- Am avut un dialog pe tema asta cu "tovarăşul" Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. El m-a obligat, pur şi simplu, să învăţ la cobză. M-a chemat într-o seară la el şi m-a întrebat ceva formidabil: "Tovarăşu’ Tudor - zice - , câţi chitarişti sunt mai buni decât dumneata, în Europa?". Zic: "Toţi. - Dar vreun cobzar mare ştii? - Nu". Mi-a spus apoi că folclorul romănesc se duce pe râpă, că e în pericol de dispariţie şi că trebuie făcut ceva... Uite cine-mi spunea mie lucrurile astea: ideologul Partidului Comunist! Ce mai, mi-a dat de înţeles că n-am încotro, trebuie să învăţ la cobză. După vreo două luni a venit din nou la Craiova şi m-a chemat la el. "Cum stăm cu cobza?" - m-a întrebat. "Păi, să vedeţi... – Tovarăşu’ Tudor, zice, un secretar de partid îţi spune o dată sau de două ori. A treia oară te uită". Aşa m-am apucat să învăţ la cobză. E un instrument greu de învăţat. Trebuie să ştii să auzi ca lăutarii. Eu sunt - am mai spus-o - cobzarul generaţiilor din era calculatoarelor...

- Cobza e un instrument autohton?

- Da. Am găsit-o pe Columna Traiană. Era numită lira tracă.

- Când a inceput să se ducă pe râpă folclorul?

- Degradarea cântecului popular a început din clipa în care primul poet anonim a găsit rima nefericită "ogorul-tractorul". Din clipa aia mai era un pas până la "Foaie verde-a bobului,/ Mulţumim Partidului". De aici a început folosirea cântecului popular ca mijloc de propagandă...

- A existat şi un folclor al rezistenţei?

- A existat şi eu chiar am vrut să fac o selecţie... Era o poezie care spunea, de pildă: "Firi-a dracu’ tarla lungă,/ Nu tu soare, nu tu umbră!" Într-alta vorbea purceaua cu stăpâna: "Firi-a dracu’ de stăpână,/ Nu venişi cu druga-n mână!/ Ba să fii tu, de purcea,/ Că mă lua Miliţia".

 

 

- În "Cântecul lui Nea Mărin" aveţi două versuri: "I-au fost dragi pe lumea asta/ Calul, puşca şi nevasta". Am observat că, în poezia populară, apar destul de des aceste trei motive...

- Calul, puşca şi nevasta au fost reperele bărbatului român într-o lume anterioară secolului vitezei. Calul era cel care-l călătorea, puşca - cea care-l apăra şi nevasta - reperul de stabilitate. Eu am folosit această sintagmă - calul, puşca şi nevasta - în "Cântecul lui Nea Mărin", pentru că mi s-a părut că se potrivesc imaginii pe care a lăsat-o în urmă Amza Pellea.

- Totuşi, în această ierarhie, nevasta e pe ultimul loc. In alt cântec, mai ziceţi - de fapt, cântecul zice!: "Eu am două doruri grele,/ Dorul meu şi-al mândrii mele,/ Nu-l pot spune la muiere./ Că muierea este ra/ Şi începe-a blăstăma"... Este mai importantă dragostea de ibovnică decât dragostea de nevastă?

- Dragostea de iubită e mai spectaculoasă. Ea reprezintă aventura, adrenalina, mândria bărbatului. De aceea e mai cântată, mai "dezbătută" în cântec. Dragostea de nevastă e aşezată, stabilă, obligatorie.

- În "Trecui podul pe la Leasă", cântaţi despre dorul de mamă, tată, copii şi nevastă, exprimate prin viteza calului. La primii trei dorul e pustiitor: "De-o fi dorul de la mumă,/ Să mâi calul, să-l fac spumă!/ De-o fi dorul de la tată,/ Să mâi calul până crapă!/ De-o fi dor de la copii,/ N-aşteaptă murgul să-l mâi". La nevastă dorul se mai potoleşte: "De-o fi dorul de nevastă,/ Să las calul să mai pască". Ce să însemne asta? Misoginism?

- Nici vorbă. E vorba de un ciclu de ipostaze ale femeii. Dacă urmăreşti cu atenţie cântecul, observi că aici e vorba şi de femeia-nevastă, şi de femeia-mamă. Ei, bine, orice femeie este mai întâi iubită (mândra) şi e cântată cum se cuvine în această ipostază. Devine apoi nevastă şi pierde din strălucire. Este, însă, în acelaşi timp, mamă, devenind reperul suprem, care nu se mai clinteşte. Dar nu pentru bărbat, ci pentru copii.

- Calul, puşca şi nevasta lui Tudor Gheorghe care sunt?

- Nevasta e doamna Tudor, o ştii. Calul e trenul, avionul sau Renault-ul meu care vorbeşte iar puşca e cântecul. Am şi două pistoale: cobza şi chitara...

Afisari: 7384
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Corb (Apr, Mon 04, 2011 / 11:33)
4 Aprilie 2011 concert extraordinar la Iasi, Casa de Cultura a Studentilor, al Maiestrul Unic Tudor Gheorghe - izvor de cultura, traditie si unul dintre cele mai demne modele de urmat de catre generatiile actuale, dar si cele ce vor veni dupa noi. Succes it tot ceea ce faceti domnule Tudor!
Nume: Viorica Bălteanu (Aug, Wed 05, 2015 / 14:54)
Memorabil.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter