Din motive obiective şi subiective, n-am avut răgazul să consemnez, la momentul faptei, una dintre şotiile cu care mă mândresc. Pe 12 ianuarie, aşa cum se ştie, la Opera Naţională din Bucureşti, Felicia Filip şi prietenii ei de la Opera din Braşov au susţinut, sub bagheta regizorală a lui Cristian Mihăilescu (soţul Feliciei), spectacolul “Eu sunt Felicia”. Un cocktail muzical magnific, în care publicul bucureştean a avut ocazia să vadă cu ce echipă redutabilă lucrează directorul Operei din Braşov. La acel spectacol, cei doi soţi au anunţat că, în curând, vor sărbători 20 de ani de la căsătorie.

L-am tras de limbă pe capul familiei (Cristian Mihăilescu, dacă mai era nevoie de precizare), şi am aflat că ziua exactă va fi 6 februarie. I-am promis că la data respectivă, oriunde s-ar afla, voi veni să le aduc un cadou-surpriză. Aniversarea a avut loc nu în Braşov, aşa cum mă aşteptam, ci în Bucureşti, la restaurantul “mareşalului” Ion Antonescu. A fost de fapt, un alt cadou, făcut de fostul ministru secretar de stat, care mi-a luat-o astfel puţin înainte...

Duminică 6 februarie la ora 19,00, eram la locul cu pricina, ca să studiez puţin terenul, după care am aşteptat. Masa rezervată era pentru trei persoane, adică Felicia Filip, Cristian Mihăilescu şi – aveam să aflu puţin mai târziu – Maria Eliza Ciolac, consilier la Ministerul Culturii. Mi-am calculat timpul să prind un moment de pauză gastronomică (am beneficiat aici de complicitatea şefului de sală) şi m-am prezentat la masă cu un buchet de flori, le-am urat aniversaţilor “atâta bucurie în viaţă cât poate sufletul lor să primească”, după care, de emoţie... am uitat să dau buchetul sărbătoritei. Noroc cu doamna consilier care mi-a “suflat”. M-am cam fâstâcit, recunosc, după care am cerut permisiunea să aduc cadoul pe care – le-am spus – l-am lăsat puţin la “fezandat”...

M-am dus până în faierul hotelului, după care am revenit cu cadoul... El înainte, cântând, eu după el. Cadoul era un cobzar în “suc propriu”. Adică bunul meu prieten Ion Creţeanu din Voineasă, îmbrăcat în deja celebra ipingea roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani, în cămaşa albă brodată cu alb (ce rafinament!), cu opincile din piele de viţel şi, evident, cu bătrâna cobză moştenită de la Ion Şerban zis Tarzan, profesorul lui de liră tracă. Şi unde n-a încins Creţeanu al meu un concert sălbatic de muzică ţăranească, de le străluceau sărbătoriţilor şi doamnei consilier ochii de bucurie. Nu mai dau detalii, socotind că m-am lăudat destul cu isprava mea... A fost, în orice caz, un şoc luminos. Iar când m-am convins că bucuria le este autentică şi profundă, nu doar o atitudine de explicabilă complezenţă, le-am spus sărbătoriţilor peste care cam dădusem buzna: “Mam gândit că v-ar prinde bine, la această aniversare, o porţie de rădăcini”... Ultimul cuvânt l-a avut Felicia Filip care, înainte de despărţire, i-a spus “cadoului” Ion Creţeanu: “Noi doi s-ar putea să cântăm împreună”.