Se încarcă pagina ...

Tudor Gheorghe şi parastasul Revoluţiei Române

Data publicarii: 21.12.2009 18:48:00

Spectacolul “DEGEABA. 1989-2009” de la Sala Palatrului a spălat, într-o oarecare măsură, amintirea gafei de la "Christmas in Vienna", când Johann Strauss Ensemble a cântat în adidaşi şi blugi (ceea ce le-a atras porecla de Levi Strauss Ensemble!). Spectacolul lui Tudor Gheorghe fost o desfăşurare de forţe impresionantă, în condiţii de “cod galben”. Filarmonica din Craiova trebuia să ajungă în Bucureşti înainte de ora 19,00, pe o ninsoare care s-a oprit cu puţin înainte de începerea spectacolului. Au ajuns la timp au apărut pe scenă îmbrăcaţi cuviincios…

 


“Pune, tată, steag la poartă şi iartă-mă că am murit!”
 

Şi sala, şi scena au fost arhipline. 108 muzicieni, în faţa a peste 4.000 de spectatori. Începutul spectacolului a fost gândit ca un: zguduitor, apocaliptic, o “confuzie” bine regizată, din care nu se înţelegea prea bine la ce se face referire: la decembrie 1989 sau la decembrie 2009. Apoi, pe scenă a apărut o fetiţă care a început să cânte, suav, pătrunzător şi paradoxal: “Vine, vine, primăvara,/ Se aşterne-n toată ţara”… Pe ecranele din spatele orchestrei, ningea. La un moment dat, ninsoarea cădea invers, de jos în sus. A urmat spectacolul propriu-zis: un rechizitoriu nemilos în care au fost chemaţi în boxă toţi membrii noului CPEx, adică cei care au condus România de la Revoluţie încoace. Nimic n-a scăpat nesancţionat, nejudecat sau nesemnalat. Iar ca punere în scenă, au fost abordate toate formele de exprimare dramatică şi muzicală: de la recviem la imn, de la rugăciune la satiră, de la monolog scenic şi interpretare muzicală solo (voce şi chitară), la simfonie cu cor şi rock simfonic. Spectacolul DEGEABA a fost procesul Tranziţiei, făcut atât de morţii, cât şi de viii Revoluţiei – câţi au mai rămas: “Pune, tată, steag la poartă/ Şi iartă-mă,/ Iartă-mă/ Că am murit!/ Ştiu că mama mai aşteaptă/ Şi mai ştiu/ Că-ntr-un ceas/ A albit./ Ce lumină lină/ Ne-ndulceşte moartea/ Celor ce-am căzut în Bucureşti!/ Părul maicii mele/ Luminând şi partea/ Nevăzutelor cărări cereşti”. Şi, în acelaşi registru: “Primeşte-i, Doamne,-n casa ta/ Pe cei ce vin din Timişoara,/ Ei sunt ofranda cea mai grea/ Pe care ţi-o trimite ţara!”

 

Inventarul puloverelor şi al morţilor
 

După pioasa reculegere în faţa martirilor, Tudor Gheorghe a virat înspre sarcasmul cel mai nemilos. A început cu “inventarul” puloverelor: “Mircea Dinescu - îmbrăcat în pulover. Gelu Voican Voiculescu îmbrăcat în pulover… Ion Caramitru îmbrăcat în pulover etc… Mă, unde v-aţi lăsat voi puloverele alea?... Dar, măcar le-aţi pus bine? Le-aţi ascuns? Că, dacă le găseşte generaţia asta nervoasă şi le îmbracă? Iar o luăm de la cap?”. Monologul conţine un avertisment: primul avertismental spectacolului. Urmează încă un monolog, cel cu “inventarul morţilor”, şi al doilea avertisment: “Eroii Revoluţiei Române din Bucureşti zac într-un cimitir protocolar, păzit de soldaţi… De parcă ne-ar fi teamă să nu iasă afară. Păi, da! Că dacă ies într-o noapte toţi şi se apucă să povestească?… Cum a fost, cine a fost pe lângă ei, cine a tras… În ţară sunt mai norocoşi. N-au atâta marmură pe ei… Mai ies din când în când afară şi mai povestesc… Îmi vine să intru în pământ de ruşine” – conchide artistul şi revine la registrul trist, printr-un colind al deznădejdii:


“Vin colindătorii
Cum veneau odată
Lerui-ler,
Să colinde-n seara
Asta minunată,
Lerui-ler,
Dar li-i gura arsă
Şi li-s ochii-n lacrimi
Lerui-ler,
Prea-DEGEABA sânge,
Prea-DEGEABA patimi
Lerui-ler!”…

 

 

“Arde focu-n paie ude,
Nimeni, nimeni nu m-aude!”…

 

Urmează o “rafală” de colind-pamflet, de un sarcasm necruţător, incinerant şi cu urări potrivite:


“Doamne, iartă-mi răutatea,
Dacă nouă ne-ai dat cartea,
La copii le-ai dat cuvântul,
La ţărani le-ai dat pământul,
La ţărani le-ai dat pământul,
Celor care vor să fie
Lipitori pe sărăcie,
Dă-le tot ce vor, sărmanii,
Dă-le tot ce vor, sărmanii
Şi la noapte schimbă banii!”…

 

Şi iarăşi amărăciunea unui prezent în care Dumnezeu pare să fi abandonat poporul român. Nici colindele nu mai sunt colinde, nici gura care le cântă nu le mai poate rosti, nici zăpada nu mai este zăpadă:


“Ninge ca o deşteptare,
Flori şi trandafiri,
Peste lume, cu iertare,
Flori şi trandafiri
Numai peste noi s-abate
Flori şi trandafiri
Cu miros de răutate,
Flori şi trandafiri!
O ninsoare ca o zgură
Flori şi trandafiri,
Ce ne minte şi ne fură
Flori şi trandafiri!”…

 

Între strofele colindului, un refren disperat: “Arde focu-n paie ude, / Nimeni, nimeni nu m-aude!”…

 

“Dar ce ne facem cu căţeii…?”
 

Spectacolul continuă cu o nouă serie de colinde-pamflet în care “colindaţii” sunt parlamentarii (unii dintre ei - după cum are grijă să precizeze Tudor Gheorghe), după care o îngrijorare neagră care vine nu dinspre călăi, ci dinspre fiii lor:


“Eu nu mă tem de lupii maturi,
Le tai un cal bătrân şi-i saturi,
Dar ce ne facem cu căţeii
Care în numele ideii
De revoluţie - se-ngraşă
Şi-abia despachetaţi din faşă
Încep să scoată colţii tineri
Şi-o muşcă şi pe Maica Vineri
Dacă la ora programată
N-au porţia asigurată…
Căci sunt şcoliţi şi cu pretenţii,
Sunt rude toţi cu dizidenţii,
I-a chinuit nomenclatura
Şi-a trebuit să-şi ţie gura…
De-aceea vor acum să muşte:
Să n-aibă cine să-i împuşte”…


Spre finalul spectacolului, deznădejea artistului ajunge la apogeu:


“Nu mai lăcrimează niciun sfânt
Şi s-a şters vopseaua din icoane,
Seceta domneşte pe pământ
Şi şopârlele se cred iguane”.

 

“Ia-ne, Doamne, orice perspectivă!”
 

Urmează un refren a cărui durere desenează, în contururi de cărbune, triumful absolut al iadului moral:


“Au făcut copiii noştri dinţi,
Muşcă din bunici şi din părinţi,
Muşcă din văzduh şi din pământ,
Muşcă şi din morţii din mormânt!”…

 

În acest moment, Tudor Gheorghe a întrerupt cursul normal al spectacolului şi a ţinut următorul discurs în care, pentru prima dată, a pomenit pe scenă numele soţiei sale: “Doamna Tudor nu m-a lăsat să termin spectacolul aşa. Mi-a spus: <Eşti un artist responsabil, nu poţi să laşi oamenii fără spereanţă>. Şi-atunci m-am gândit să închei în felul următor”… A urmat una dintre cele mai disperate rugăciuni care s-au rostit pe o scenă, din 1989 încoace:


“Ia-ne, Doamne, orice perspectivă
Roză, tricoloră, cum o fi,
Ia-ne şi bomboana din colivă
Dar redă-ne verbul a iubi!
C-am uitat să ne iubim, Părinte,
Şi ne omorâm noi, între noi,
Dă-ne sărăcia dinainte,
Dar revarsă-ţi dragostea spre noi!”.

 

Spectacolul DEGEABA n-a fost doar un strigăt de disperare şi o formă de protest, ci şi un parastas al democraţiei ucise în pântecul mamei: în pântecul Revoluţiei. Şi a mai fost un nemilos proces al Tranziţiei - replică morală la ruşinosul proces al comunismului care, de fapt, nici nu a început. Sau, poate, a început acum, prin acest spectacol. 

Afisari: 2405
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Ionutzq (Jan, Fri 06, 2012 / 17:14)
unde sunt monolgurile de la Craiova?

Unde sunt?
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter