M-am întâlnit cu o familie de români într-un complex comercial de mâna a doua… Îşi cumpărau încălţăminte… Se întorc în ţară
Nu că ar fi făcut drumul pe jos, oricum pantofii din acest magazin nu ţin nici de cei doi, trei euro cât costă o pereche… dar par de… „Spania… made in China”! Sau măcar sunt aduşi din Occident, deh!
Nu pot să spun că am simţit ceva în momentul când am auzit că se întorc…, ştiu că m-am gândit: „Eu nuuu! ce să fac în ţară?!” Şi chiar aşa, ce să fac acum în România?!
Dar… mai spre seară am văzut nişte fotografii de la noi, asta după ştirile de pe un post românesc, transmis şi de spanioli… şi mi-a venit, aşa, un dor...
..................................
Multora ne-a fost frică de ziua de mâine şi, pe bună dreptate, strigând că nu e drept, că este nefiresc să te simţi umilit în ţara ta; am ales pribegia… poate pentru a justifica umilinţa sărăciei, pentru a justifica propria neputinţă… Nu ştiu…
Dar când iubeşti, cauţi veşnic scuze celui iubit pentru greşelile care te distrug…
Am fugit. Măcar aici e firesc să te simţi umilit, să fii marginalizat. Nu eşti la tine acasă!
Unii se întorc, mai săraci în suflet, mai bogaţi în ani… trişti, învinşi… chiar dacă au reuşit să facă o căsuţă cu banii strânşi în cei opt, nouă sau zece ani de Spania, Italia, sau oricare altă ţară din vest. Au sentimentul că au pierdut mult mai mult decât au câştigat… Şi poate chiar aşa şi este…
Cei care au plecat de la bun început cu gândul de a nu se mai întoarce, acum fug de ipoteci, de ratele de la bancă, de fantomele străine… se întorc.
Tot mai bine cu Dracula… măcar e al nostru… şi noi ai lui.
Da, am o ţară!… şi gândul ăsta îmi dă putere să mai stau…, ori să nu mă mai întorc, deşi simt, uneori, că îmi scapă totul de sub control…
Cam asta se întâmplă când, pribeag prin lume, încerci să fii ceea ce eşti, ori lupţi de o viaţă să fii…
Şi vezi că tot ce ştiai şi însemna ceva pentru tine, în stăinătate nu are nici un sens, unii zic „nici o valoare”…
Dacă un medic, un inginer, un muncitor sau mai ştiu eu cine, poate fi „pe meserie” oriunde în lumea asta, evident, cu retuşurile de rigoare, … un jurnalist , hehehei!, trebuie să se mai nască odată, în ţara în care vrea să fie jurnalist…dacă vrea să scrie pe bune.
O sa spuneţi că e fals! Că dacă eşti jurnalist adevărat şi eşti pe subiect, dai titlul care trebuie şi lumea nu îndoaie ziarul la titlul ăla ca să citească horoscopul de pe ultima pagina… păi?
Dar, cu respect, vă întreb: ce e fals în faptul că oricât ai trăi într-o altă ţară, nu vei simţi niciodată ceea ce ei, cei ce sunt aici dintotdeauna, au în sânge…?
Nu vei şti, nu vei înţelege sensul atâtor cuvinte…, vorbind de cultură primară, de ceea ce noi numim „cei şapte ani de-acasă” şi de mult mai multe. Nu vei simţi niciodată ca ei ceea ce lor li se întâmplă!
Aşa că scriem şi noi, dar „româneşte”… în spaniolă!
Sigur, există corespondenţi, există specialiştii în domeniile jurnalistice, dar ei scriu pentru ai noştri… După un timp, însă, observi că tu, ca jurnalist corespondent, nu mai ştii ce e românesc şi ce e străin, ai în cap o varză „a la Cluj”, sau altă amestecătură, mai nou un fel de salată mediteraneană…
Nu ma plâng, nu caut scuze pentru eşecuri, deşertul din cap sau din viaţă, nu îl inventez eu pe Don Quijote… eu doar trăiesc aici unde toate astea au un sens, dar care nu sunt ale mele, iar pe ai mei, cei de acasă, chiar nu îi interesează… poate doar aşa, pe la şcoală, pe la nişte cursuri de literatură universală…
Şi atunci!? Să vă spun pentru a nu ştiu câta oară că suntem peste tot, ca mărarul, că plecăm de parca venim?
Acum, de aici, lucrurile din România se văd diferit pentru noi, românii!
Nu retrăim, ci TRĂIM spaima veşnicelor crize cu care strămoşii noştri au murit, în care noi ne-am născut, am crescut, am născut copii şi ei… la rândul lor le-au învăţat…
Am apucat, unii foarte puţin timp, dar am apucat să vedem pe străzi străine lumea râzând fără griji, bătrâneii plimbându-se pe alei ţinându-se de mână… Mesele de la terase pline cu de toate, mizeria de sub ele fiind dovada clară că afacerile merg strună…
Apoi a venit, ca un tsunami, CRIZA!
Aici şi noi vedem şi simţim… prin comparaţie.
Încă nedezmeticiţi într-o lume, e drept străină, dar fascinantă, muncind pe brânci dar… pe bani adevăraţi, am văzut CRIZA în adevărata ei lumină, în fiecare pereche de ochi întâlnită pe străzile din ce în ce mai tăcute.
Prin contrast, am realizat ce am trăit şi trăim noi în ţara noastră dintotdeauna... Dar asta este o altă poveste.
 

Sursa: Reteaua Literara
Titlu priginal: „Un jurnalist în exil”