Se încarcă pagina ...

Biserica: o ciudată spiterie alchimistă, care negociază paliative pentru nevoi inexistente

Data publicarii: 29.10.2018 20:22:00

Articol apărut în numărul 5 al revistei „CERTITUDINEA”

 

  „ISUS ÎN ȚARA MEA” de Nichifor Crainic este un text antologic, scris de un cleric de înaltă conștiință creștină și cu o perspectivă morală care nu ocolește și iartă nimic. Și nu iartă mai ales derapajele, cronicizate în timp, ale Bisericii Ortodoxe Române care, observă el, și-a cam uitat sau trădat menirea. Textul acesta, apărut în 5 ianuarie 1923 în revista CÂNDIREA, era, probabil, de o relativă actualitate la vremea aceea. Astăzi, însă, este de o actualitate strigătoare la cer. Ne-am permis să suprapunem titlului original (fără a-l înlocui), un alt titlu, care scoate în evidență al doilea centru de greutate al mesajului. Intertitlurile aparțin, de asemenea, redacției „CERTITUDINEA”. (Miron Manega)

 

ISUS ÎN ŢARA MEA

de Nichifor Crainic

 

PICTORII timpurilor l-au zugrăvit şi chipurile lui nu seamănă două între ele. Gânditorii l-au analizat şi concluziile lor se bat cap în cap. Misticii l-au imitat în nervii şi'n carnea lor, fiecare într'un fel deosebit. Sfinţii - în faptele lor, şi faptele lor sânt fărâmituri din fapta lui. Popoarele l-au primit şi fiecare 1-a împământenit după firea sa. Şi totuşi, în milioane de feluri şi chipuri, Cristos e unul şi acelaş: ca flacăra focului, care îşi schimbă conturul cu fiecare clipă pe care o pâlpâie, şi coloarea după lemnul pe care-1 mistuie.

 

Poporul nostru a ales din natura însufleţită şi neînsufleţită numai elementele înnobilate de preferinţele sufletului său

 

Colindele noastre cântă pe un Cristos care e al poporului acestuia. Un Cristos coborît din lumina Evangheliei şi îmbră­cat în haina pitorească, de mit idilic, a unei mentalităţi naive în cucernicia ei. Istoria lui Isus, pruncul, se preface, astfel, într'un mit crescut ca din vlaga pământului românesc. Colindele îl amestecă printre ciobani şi plugarii. Dar el nu se naşte în stâna oilor sgomotoase, nici între caii neliniştiţi, ci în ieslea boilor domoi şi cuminţi, cari răsuflă de-ajută, aburesc de 'ncălzesc şi durerile'mblânzesc. Plaiul şi câmpul îl culcă pe paiele grâului, pe florile fânului, în legănaş de păltinaş; iar vântul dulce tragănă, pruncul de mi-1 leagănă; ploaia caldă dalb îl scaldă. Îngerii dau zvoană cu steble de stele în mâini, pământul însuş se înstelează ca văzduhul, paiele din staul se auresc, fânul uscat înverzeşte şi'nfloreşte, ieslea se preface în raiu, iar lacrimile minunii tremură ca mărgăritarul în ochii Maicei Domnului, cu păr galben despletit ca părul Cosânzenii. Ea va toarce apoi, pe fus de argint, faşă din caier de mătasă şi, ca orice gospodină cucernică, îşi va boteza pruncul şi-1 va «creştina». Şi precum boul cel adânc iubit de plugari e ales în colindul naşterii dintre toate dobitoacele, tot astfel, pentru odihna pribeagă a sfintei familii, va fi aleasă umbra rotată a mărului, fruntea pomilor în frumuseţea fructelor. De-o însemnătate răspicată în curentul acestei idei e faptul că asinul, care apare necontenit în istoria evanghelică şi era îndelung cinstit de iubirea poporului evreu, nu se pomeneşte niciodată în cântecele noastre religioase. Poporul nostru a ales din natura însufleţită şi din cea neînsufleţită numai elementele înnobilate de preferinţele sufletului său şi-a împletit din ele mitul Domnului.

 

Resistenţa ortodoxismului nostru a stat mai mult în caracteristica sufletului popular decât în puterea organizată a Bisericii

 

Se pare că firea lui, de poezie blajină şi de seninătate, se exclude dela groaznicul spectacol al suferinţii. Ea nu stăruie asupra momentului de vaiet şi de sânge de pe Golgota, care, în doctrina mântuirii creştine, joacă un rol capital. Chinurile Domnului, atât de bine plăcute evlaviei catolice, care le răsuceşte în convulsiunile de gips ale Cadavrului ritual, cu orbite şi obraji oribil învineţiţi, cu fruntea şi coastele văpsite în parodia sângelui sacru, - delicateţea noastră de simţire le acopere cu maldăre de flori, pe pictura sfântului Epitaf. Cântecul popular spune de «un pat mândru lucrat» unde Cristos e aşezat «dormind frumos» şi-1 împodobeşte cu flori de mac, cu mintă, cu spice de grâu, cu clopoţei şi flori domneşti, cu busuioc. E aceasta nepriceperea faţă de misterul creştin a unui popor nededat cu doctrina şi cu dogma? E lipsa lui de adâncime mistică? Sau e respingerea fericirii căpătate prin jertfa de moarte a altuia, fie acesta Dumnezeu însuş? E, pe semne, repulsiunea firească faţă de spectacolul groaznic al durerii. Şi poate că în ea mocneşte şi lămurirea faptului istoric că încercările de catolicizare n'au prins niciodată rădăcini în sufletul românesc; nici măcar atunci când o parte din ardeleni s'au unit formal cu Roma. Resistenţa ortodoxismului nostru a stat, pe cât se pare, mai mult în această caracteristică a sufletului popular decât în puterea organizată a Bisericii, care n'a izbutit nicicând să precumpănească prin vreo iniţiativă de cugetare religioasă.

 

Într'alt colind, sfinţii întreabă simplu pe Isus din ce s'a făcut vinul şi grâul. Şi Isus le răspunde: din sângele meu, vărsat de piroanele răstignirii, s'a făcut vinul, iar din stropii de sudoare ai trupului meu chinuit s'au închegat boabele de grâu. Nimic mai frumos şi mai semnificativ în această ţară de lanuri şi de podgorii! Pâinea şi vinul, bogăţia şi frumuseţea ei, -  închipuirea primitivă le izvorăşte din Isus Cristos că din puterea zămislitoare a pă­mântului. E contrariul dogmei euharistice a pâinei şi vinului prefăcute în trupul şi sângele Domnului, pe masa tainică din altar. Imaginaţia populară scoate pe Cristos din sanctuar, îl răspândeşte în lanuri şi'n podgorii şi preschimbă pământul ţării într'o nemărginită şi veşnică Cină de Taină. Înţelesul mistic al dogmei e întors într'unul naturalist. Cu atât mai lesne i-ar veni Bisericii să-1 prelucreze, pornind dela această mentalitate, din nou într'un sens mistic.

 

Odinioară purtam în largul câmpului colindele, încă fragede, ale copilăriei şi, mai proaspete, versetele, învăţate'n seminar, ale Evangheliei. Mi-era sete de vinul armoniei, mi-era foame de pâinea înţelepciunii. Şi legănam în inimă visul împăcării cerului cu pământul, a lui Dumnezeu cu omul. Ştiam de arătările lui Isus pe drumurile de prund şi de stâncă ale Galileii şi credeam în epifaniile dumnezeeşti din cântecele ciobanilor noştri. Dacă el a prânzit în casa lui Zacheu, vameş între vameşi, ce l-ar stânjeni să poposească într'o seară, cu Sân-Petru, la o stână din munţii noştri, să guste laptele fumegând al ospeţiei ciobăneşti, să se odihnească pe fânul moale şi îmbălsămat al plaiului şi, dimineaţa, plecând, să binecuvânteze sporul turmelor? «Eu sânt păstorul cel bun...» Iată, el a zis de ţara strămoşilor lui: şerpii au culcuşuri, vulpile vizuini, numai fiul omului n'are unde să-şi plece capul. Iar ţara mea e ţara ospitalităţii; culcuşuri au şerpii, vizuini vulpile şi fiul omului va găsi pretutindeni vatră caldă - inima unui creştin...

 

„Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică”

 

Gândiam aşa, la umbră de copac răzleţ. Şi gândurile mele fremătau cu frunzele lui, mai domol, mai trăgănat, sub amiază, în largul câmpului... Şi deodată, de dincolo de zare, - ori de dincolo de vreme, - se făcea că bănuiesc, în bălaiu, în albastru şi'n purpuriu, năluca Domnului. Plutia ori venia în pas legănat, de sfat şi de povaţă. Şi nu ştiu: din Evanghelie ori din câmp, prea cunoscute arătări de oameni păşeau în urmă-i. Şi poteca alerga şerpuit înnainte, spintecând în dreapta şi'n stânga talazuri domoale de galbene grâne ce le băteau pieptul cu spumă de spice. Veniau poate din vale, dela fântâna bătrânească. Isus va fi sorbit acolo din ulciorul Samaritencei şi-i va fi spus acolo cuvintele apei celei vii, care murmură din izvorul vieţii veşnice. Era cald şi soarele se prăvălia în rotogoale alburii peste întinderi. Capetele oamenilor se plecau grele de soare ori poate de lumina gândului nou ce-i pătrundea şi-i umplea. Şi năluca Domnului păru că se roteşte împrejur şi nemărginirile de grâne se limpeziră până departe, la poalele cerului. Nu ştiu de-a fost susurul lanurilor dogorite, ori însuş glasul lui a răsunat atunci: «Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele că sânt albe acum şi gata de seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică; pentru ca şi cel ce samănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaş timp».

 

E o corespondenţă strânsă între atmosfera Evangheliei şi atmosfera noastră, între peisagiul ei şi peisagiul nostru, între spiritul ei şi sensul înţelepciunii noastre populare. Sânt scene şi episoade din viaţa lui Isus ce par'că s'au întâmplat aici, aproape de noi. Şi sânt parabole, mai ales parabolele aproape toate, ca şi cum ar fi zămislite în cuprinsul vieţii dela noi. Parcă învăţătorul, când le rostia sub albastrul mătăsos al cerului, avea sub ochi, în zare, un plugar sămănând ţarina, o stână ciobănească, un năvodar dunărean, ori o podgorie din zona dealurilor. Şi tot miezul de aurie înţelepciune, închis în floarea parabolelor, pare adresat deadreptul acestui popor iubitor de pilde şi de poezie.

 

Biserica noastră e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă

 

Pe acest anumit Isus îl preferă firea noastră. Nu Isus de pe Golgota, ci Isus din staulul Vitelor, nu Isus din Ghetsimani, ci Isus din Cana Galileii, nu Isus din pustia ispititoare, ci Isus din parabola sămănătorului, nu Isus retezând încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Isus din mijlocul oamenilor naturii, simpli, sănătoşi şi buni ca ea. Isus care ştie să zâmbească fiindcă înţelege plânsul, care rabdă fiindcă cunoaşte slăbiciunea omenească şi care cumpăneşte veselia cu tristeţea, care mustră mângâind şi osândeşte iertând.

 

A înţeles Biserica această mentalitate ce vine din adâncul sufletului popular? Întrebarea ar avea rost numai îndreptată unei conştiinţe ce s'ar fi frământat îndelung să găsească un acord între Cristos şi popor, ca între sămânţă şi arătură. Biserica n'a făcut-o. Ea e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă.

 

Dintre prerogativele ce şi-a însuşit prin canoanele sinoadelor istorice, prerogative transformate într'o monopolizare a lui Isus Cristos, Biserica practică astăzi una singură: administraţia tainelor. Adică: a acelor depărtate extracţii, obţinute în curs de veacuri, printr'un întortochiat alambic de formule, din florile proaspete ale Evangheliei. Şi Evanghelia a fost înlocuită cu aceste extracţii, Cristos - cu ritualismul sacerdotal. Biserica a devenit astfel, în mijlocul nostru, un fel de ciudată spiţerie alchimistă care negociază paliative pentru nevoi inexistente, în lipsă de leacuri pentru nevoile reale ale zilelor noastre.

 

Monopolul pe care şi-1 atribuie Biserica asupra lui Cristos echivalează cu interdicţia lui de-a circula în mijlocul poporului

 

Un singur lucru i-ar sufla o patină venerabilă: rolul ei naţional. Dar a-i atribui Bisericii lui Cristos un rol naţional în sensul acestei dulci minciuni cu care ne leagă mintea manualele de şcoală, înseamnă a-i suprima pur şi simplu caracterul de instituţie divină. Venerând-o pentru acest motiv, am tăgădui-o, de fapt, cu desăvârşire. Şi chiar de-ar fi avut pe vremuri un asemenea rol, care nu poate fi înţeles decât ca o înfiripare de cultură, azi 1-a pierdut din mână. Dacă au fost cândva arhierei şi preoţi şi diaconi şi meşteri călugări, cari au cioplit cu sacră migală chipul dintâiu al graiului nostru scris, - împotriva înnaintaşilor lor ce se mulţumiau cu stearpa slavonie şi cu greaca, - nu sânt oare urmaşii lor, arhiereii Bisericii de azi, aceia cari au stâlcit acelaş graiu, până l-au desfigurat, în actualele cărţi rituale şi'n Biblia sinodală? Acum câţiva ani, pe vremea răsboiului, unul dintre ei s'a dovedit atât de sărac cu creerul încât dânsul, episcop, a retipărit pentru soldaţi Visul Maicei Domnului. În gândul înaltului prelat, Evanghelia n'a mijit o clipă. De fapt, monopolul pe care şi-1 atribuie Biserica asupra lui Cristos echivalează cu interdicţia lui de-a circula în mijlocul poporului. În parohii n'a ajuns până acum decât doar câte un exemplar din Evanghelia, nu întreagă, ci tipărită în pericope sărbătoreşti pentru întrebuinţarea cultică. Preotul o gângăveşte fragmentar, mai mult pe nas decât cu buzele, odată'n sărbătoare, apoi o ascunde cu grijă pe masa altarului, sub maldărul de fuste sacrate al odăjdiilor. Şi astfel Biserica ne serveşte un Cristos pocit şi gângav, care sforăie pe nas cuvinte nedesluşite. Aşa va fi predicat Marele Fermecător al omenirii, odinioară, sub cerul luminos al Orientului?

 

Influienţele primite de pretutindeni au făcut din intelectualitatea noastră un fel de peticărie de metaluri variate

 

După cum, ca putinţă culturală, Biserica nu dă mai mult decât o caricatură a graiului românesc, tot aşa, ca putere spirituală, nu dă decât caricatura religiei adevărate. O ironie răzbunătoare aşează pe preot, în stima publică şi'n rolul său, între moaşa comunală şi baba descântătoare. Fermecele babei se întrec în efect cu slujbele popei. Iată rezultatul la care a ajuns, prin sine însăş, ortodoxia noastră exclusiv ritualistă. În creerul bisericesc adormit nu s'a oglindit realitatea vieţii în mijlocul căreia el era menit să lucreze.

 

O ortodoxie înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a poporului nostru şi stră­luminată de focul adevărului evanghelic ne-ar fi dat temeliile de razim, de statornicie şi de continuitate, pe care nu le are politica nici cultura noastră. Ar fi fost fântâna din care avea să ne fertilizeze gândul religios. Dar aşa, el apare în frământările moderne ale intelectualităţi româneşti, abia ici şi colo, ca nişte stropi risipiţi, fără puterea de-a fecunda holde din belşug.

 

Influienţele primite de pretutindeni au făcut din intelectualitatea noastră un fel de peticărie de metaluri variate, cu atât mai răsunătoare cu cât sunt mai asemenea cu tinicheaua. N'a fost dedesupt o vâlvătaie să le mistuie şi să le contopească într'un tot organic cu metalul pământului acestuia. Pe deasupra tuturor, a răsunat mai asurzitor pripasul francez, cu articole contrafăcute pe gustul nostru încă nesigur. Claritatea franceză a devenit aici superficialitate românească, spiritul francez a devenit zeflemea românească, ironia franceză cinism şi batjocură românească: gintă latină!

 

«N'am venit s'aduc pace în lume, ci sabie»

 

Şi uitând că latinitate înseamnă catolicitate, ne-am socotit superiori prin dispreţul celor sfinte. Atitudinea aceasta îşi află monstruoasa întrupare în politica noastră, stearpă şi stârpitoare de gând religios. Prezenţa gândului religios aduce cu sine simţul răspunderii, - o făptură exotică pentru meleagurile vieţii noastre publice. Cu toate acestea, gândirea politică ne înfăţişează un singuratic moment de lumină: Nicolae Bălcescu. Cartea lui de istorie e, în fond, o carte de cugetare politică, scrisă în perspectiva unei foarte largi concepţii religioase. Unirea tuturor românilor era, în gândul lui, un moment din opera de înfrăţire ulterioară a naţiunilor. O înfrăţire în spiritul lui Isus Cristos, cum accentuiază introducerea neisprăvită a cărţii. O viziune de profet, o convingere de apostol, o jertfă de martir pecetluiră evanghelismul politic al lui Nicolae Bălcescu. Şi nu ştiu ce puteri, deopotrivă cu ale sale, l-ar despecetlui şi pune la îndemâna contemporanilor.

 

«N'am venit s'aduc pace în lume, ci sabie», zice Cristos. Şi spusa lui e adevărată şi pentru viaţă, şi pentru artă. Gândul religios despică fiinţa insului şi-a lumii în două: trup şi suflet, materie şi spirit, instinct şi conştiinţă, rău şi bine. Din ciocnirea răsboinică a acestor două principii scânteie valoarea vieţii, şi dramatismul lor adânc fecundează arta. Marile epoci de înflorire a spiritului sânt pătrunse de gândul religios. Dela poemele indice până la romanul rusesc, dela Acropole până la catedrala gotică, dela Phidias până la Michelangelo, dela tragedia greacă până la drama muzicală a lui Wagner. Transfigurând năvala corpolentă a umanismului prin seninătăţile evlaviei, arta Renaşterii e înalta sinteză ritmică a acestui răsboiu de principii protivnice: arta latină.  

 

Lipsind aluatul gândului religios din frământarea intelectualităţii noastre, arta româ­nească nu înfăţişează încă profunzimile de umbră şi piscurile de soare ale marilor creaţii. Ea e mai mult izbucnirea instinctului decât apologia conştiinţei biruitoare. În chip firesc, aşezând în centrul ei pe omul dela ţară, ea nu 1-a înfăţişat decât ca o deslănţuire de forţă naturală, instinctivă. De aci şi lipsa elementului dramatic, a elementului tragic din arta noastră. E poporul acesta numai instinct nestăvilit? De fapt, în el se sbuciumă, stângaciu articulată, o conştiinţă religioasă. Religiositatea e o caracteristică a popoarelor agricole. A popoarelor care aruncă sămânţa în brazdele pământului şi nădejdea în nourii văzduhului. Şi va dura această religiositate cel puţin atât cât ştiinţa atmosferii nu va izbuti să oblige toanele întocmirilor cereşti prescripţiilor ei de ordine exactă.

 

«Unde veţi fi doi adunaţi în numele meu, acolo voiu fi eu, în mijlocul vostru»

 

Arta noastră nu poate să rămână izolată de sufletul poporului, de religiositatea lui. Începuturile ei sunt stropite de botezul creştin. Într'o vreme când graiul nu era încă primitor de ritm, piatra şi văpseaua ajutară geniului nostru artistic şi el răsări şi se mlădie nepieritor în bolţi şi'n turnuri de biserici. Din umbra lor se înfiripă în scrisul de azi noul gând religios. Literatura unui Ion Agârbiceanu şi a unui G. Galaction înnoadă întâiul conflict între instinct şi conştiinţă. Şi poate mâine, ei vor fi veneraţi ca precursori.

 

«Unde veţi fi doi adunaţi în numele meu, acolo voiu fi eu, în mijlocul vostru». Pe florile fânului, pe paiele grâului, în leagănul inimii populare, se naşte pruncul lui Dumnezeu. Colindele îl înfăşură în scutecele poeziei lor. Fie ca Biserica şi arta să-1 crească, să-i deschidă altarele, să-i poleiască amvoanele, să-i pregătească drumurile albe ale acestei ţări, printre lanuri, printre podgorii! Înnegrite de neghină sânt lanurile; părăginite de filoxeră, podgoriile. Moşiile îşi adastă Sămănătorul. Să desţelenească ogoarele, să înverzească fruntea pustie a dealurilor. Broboanele trudei lui şi sângele jertfei lui să picure'n sufletul acestui pământ: izvorul mistic pe care-1 cântă colindul. Grâul şi strugurul vor spori din sânul lui. Pâinea vremelnică şi vinul vremelnic se vor transsubstanţializa în pâine veşnică şi în vin veşnic. Ca într'o Cină de Taină nemărginită, vom frânge şi vom turna şi vom gusta trupul şi vom bea sângele Domnului. Pâinea vieţii şi vinul artei.

 

Afisari: 240
Autor: NICHIFOR CRAINIC
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Ion ionescu (Oct, Tue 30, 2018 / 13:04)
Sunteti ridicoli in incercarea voastra sectareasca de a denigra biserica neamului romanesc si pe unul dintre cei mai iubiti fii ai sai.
Lasati-o balta. Va trebuie mult mai multa inteligenta ca sa reusiti sa-i smintiti pe ortodocsi cu astfel de texte.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter