Se încarcă pagina ...

CONTROVERSE IDENTITARE. Românii văzuti de Mircea Vulcănescu si Emil Cioran

Data publicarii: 19.02.2019 10:23:00

 

Articol apărul în CERTITUDINEA Nr. 7

 

 

EMIL CIORAN: „România este o ţară fără profeţi”

 

„În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra”.

 

„Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atât timp, în aşteptarea libertăţii”.

 

 „Străbunii noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi – unde să se fi dus? - , înaintau cu viteza plugarului: viteza veşniciei (...). Detestându-i pe ai mei, detestându-mi ţara, cu ţăranii ei atemporali, îmbătaţi de toropeală lor şi parcă plesnind de buimăceală, roşeam pentru această ascendenţă, îi renegam, refuzam veşnicia lor de mâna a doua (...). O mare idee îi stăpânea: ideea destinului; eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia laşului, o scuză pentru toate renunţările, o expresie a bunului-simţ şi a funebrei sale filozofii”.

 

„Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămâne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ în niciun caz. Românul nu scapă nicio ocazie de a-şi deşerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deşert în România. Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidităţi durabile şi taine îngropate. Ascunzişurile sufleteşti se alimentează din cadavrele propriului nostru trecut. (...) Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. (...) Niciun român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală.”

 

 

„O cultură nu atinge culmi, decât în măsura în care individualităţile ei simt tentaţia demiurgiei. Marii creatori au ţintit o umilire a lui Dumnezeu. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti (...). Pentru a-l concepe exterior nouă, atotputernic şi suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Condiţie pe care ţara mea o-ndeplineşte cu asupra de măsură. Ar fi o necuviinţă să creadă în efort, în utilitatea actului. Aşa că nici nu crede în ele şi, din respect pentru datină, se supune inevitabilului. Îi sunt recunoscător că mi-a dat ca zestre, odată cu codul disperării, acest tact, această dezinvoltură în faţa Necesităţii, precum şi numărate situaţii fără ieşire şi arta de a mă deprinde cu ele (...). Îi datorez nu numai cele mai strălucite, cele mai categorice eşecuri ale mele, dar şi priceperea de a-mi ascunde laşităţile şi de a-mi tezauriza recumuşcările”.

 

„A-i atribuit lui Dumnezeu reuşitele noastre de orice fel, a considera că nimic nu e opera noastră, că totul e dat, singurul mijloc eficace de luptă împotriva trufiei. Sfatul e bun pentru stările fulgurante, în care intervenţia harului pare obligatorie, nu însă pentru detaşare, operaţie de subminare îndelungată şi grea, a cărui victimă este eul: cum să nu-ţi faci din ea un titlu de glorie? Degeaba se ridică nivelul nostru spiritual, nu ne schimbăm calitativ; rămânem prizonierii limetelor noastre”.

 

„Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viaţă, deoarece moartea ca realitate autonomă de viaţă nu există. A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui dulcea inconştiență a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n-ar constitui o prezenţă veşnică şi tulburătoare. Este una dintre iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte”.

 

„De-am fi rămas consecvenţi fondului nostru, astăzi ar trebui să creăm epopei şi mituri eroice, iar pe Proust să-l aşteptăm câteva secole, pentru a-l citi şi a-l înţelege „organic” (...). Voinţa, însă, de a avea totul deodată, de a te pune în rând cu lumea, exprimă o sete de istorie la un popor care n-a trăit, o dorinţă arzătoare de a-şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împlini prin salt.”

 

„<Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi> este o catastrofă pentru neam. Şi când te gândeşti că acestă maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflecţie populară românească exprimă aceeaşi timiditatea în faţa vieţii, aceeaşi nehotărâre şi resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam lăudandu-i-se atât înţelepciunea! Adevărurile izvorâte din resemnare nu sunt un titlu de glorie.”

 

„România este o ţară fără profeţi, adică o ţară în care nimeni n-a trăit realităţi viitoare ca prezențe efective, ca actualităţi vii şi imediate, în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Şi ar trebui ca în acest gând solemn să jurăm a fi altfel, să ardem într-un fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune şi în noi gândul unei alte Românii să fie singurul nostru gând”.

 

(EMIL CIORAN - „Schimbarea la față a României”)

 

MIRCEA VULCĂNESCU: „Prototipul fiinţei bărbăteşti pentru român este Dumnezeu-Tatăl” 

 

„Sufletul românilor se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţii, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsă de actualitate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizăm sub numele de ispite: ispita Romei, care a generat istoria culturală modernă a României, ne-a dat cronicarii, unirea religioasă şi şcoala latinistă; se întâlneşte azi la Blaj, cu nesfârşitul său şir de canonici; ispita greco-bizantină îl întâmpină pe bucureştean de cum iese la Mogoşoaia; ispita slavo-bizantină ne-a dat mânăstirile; ispita fondului nostru trac – pe Lucian Blaga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, autohtoniştii; ispita franceză - paşoptismul funciar al întregii noastre culturi; ispita germană ne-a dat reacţiunea junimistă; ispita rusească – poporanismul şi, în parte, semănătorismul. Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare!”.  

 

„La români există o legătură a vieţii cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor (...). Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una ține de chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu câmpul, cu vitele”.

 

„Neutralitatea care caracterizează ideea apuseană a fiinţei (insul), e străină concepţiei româneşti a existenţei. (...) Însuşirea masculină esenţială pare a fi ideea de lucrare, de acţiune; iar cea feminină, aceea de pasivitate, de receptivitate, de răsfrângere, de primire. De aceea, prototipul fiinţei bărbăteşti pentru român este Dumnezeu-Tatăl el însuşi; iar „lumea“, ca şi „vremea”, înţelese ca matrice de existenţe, sunt fiinţe feminine. Iar prototipul feminităţii, în care firea întreagă ia chip femeiesc, este Maica Domnului, nu în sensul de generatoare cauzală a Dumnezeului-om (născătoare), ci în sensul de loc de-ntâlnire a lui Dumnezeu cu lumea, de fire primitoare de Dumnezeu şi pătimitoare pentru El”.

 

„Ideea românului despre Dumnezeu este, filozofeşte, plină de surprize. Dumnezeul românului nu este o fiinţă abstractă, o esenţă imaterială a lumii, o putere impersoanală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o fiinţă, o fiinţă reală, particulară, un ins (...). Pentru român, Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca fiinţa particulară, ca ins, şi lumea poate fi „uitată de Dumnezeu” ori „căzută de la faţa lui” (...). Nu numai arătarea lui Dumnezeu, umblând prin lume, dar toată lumea e concepută de român ca o revelaţie continuă şi ca o permanentă teofanie. Paradoxul pe care-l vădeşte dimensiunea românească a existenţei, când înfăţişează pe Dumnezeu şi divinitatae ca pe o fiinţă personală particulară, ca pe un ins, ci nu ca pe o existenţă abstractă şi în ciuda acestui lucru, îl consideră responsabil de toate faptele”.

 

„Timpul are şi el dimensiunile lui. La prima vedere, timpul n-ar avea decât o singură dimensiune: lungimea. Lucrurile, aşezându-se unele după altele, adică alcătuind un şir, lungimea timpului ar apărea ca singura lui dimensiune posibilă. La o mai aproape vedere, timpul are însă şi el volum, adică grosime (...).  Dacă există în lume desfăşurări paralele sau care se întrepătrund, noi putem prinde nu numai firul unei singure petreceri, ci putem apuca de capătul mai multor asemenea fire, care se deşiră în aceeaşi direcţie şi le putem lega între ele. Astfel, devine posibil „gromovnicul“, adică tâlcuirea „semnelor vremii“, nu numai a ploii şi a viscolului, ori a vieţii, dar şi a vremilor mai mari: a războaielor, a evurilor. Ceea ce domină toată această concepţie a lumii româneşti e, cum vedem, sentimentul unei vaste solidarităţi universale”.

 

„Nu există ruptură existenţială, prăpastie, pentru romîn, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poarta de trecere. Deosebirea acută dintre prezenţa existenţială a individului concret, supus pierii, care ştie că va muri şi se teme de aceasta, spaima lui constituind adevăratul indice existenţial, şi existenţa impersonală a lumii, în care totul se face şi se desface, este înlocuită la noi într-un sens, printr-o deosebire între două lumi: lumea de aici şi lumea de dincolo (...). Lumea „de aici” nu e, totuşi, o lume de „prezenţe” în sensul metafizicii actualiste. Ea cuprinde lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”. Ca şi lucrurile care „pot fi”, dar nu sunt încă. Acestea întind sfera lumii de aici către praguri care pentru „logica occidentală” par absurde; căci, pentru ea, ce nu mai e, nu poate fi nicăieri, deoarece „a fi” înseamnă „a avea loc”. La fel, lucrurile ce „pot fi” nu sunt pentru ea, pentru că posibilitatea e, la ea, amestec de fiinţă şi de nefiinţă”.

 

(MIRCEA VULCĂNESCU - „Dimensiunea românească a existenței”)

 

Afisari: 201
Autor: EMIL CIORAN / MIRCEA VULCĂNESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter